Iata ce se intampla. Imi povesteste omul mai apoi, pe drum, ca noul lor contabil a descoperit ca mergeau unii singuri la restaurant si cumparau de fapt tablouri scumpe de pe pereti, in interes pur personal. Si-apoi prezentau bonul “de masa”, de sute de dolari, cu suma totala, pe care de obicei firma le-o rambursa in totalitate, nestiind ce-a facut de fapt tipul cu banii aceia.

…Sa mai spun ca ploua prin occident cu alde indivizi de-acestia? Care desigur sunt mai toti executivi sau pe putin manageri (ca angajatul de rand n-are dreptul la asemenea deduceri). Cand va-ntrebati iar cine-o fi dus economia lumii de rapa, ganditi-va si la privilegiatii astia, care golesc peretii restaurantelor pe banii firmelor pe care le fura la care lucreaza.

Micromanagement-ul a devenit un fenomen pe larg recunoscut de managerii insisi. E parte din stiinta predata in mediile economice si are niste modalitati de manifestare destul de clar identificabile. Bibliografie exista destula (vezi referintele din final sau cauta singur termenul pe Google), dar in mare parte este expusa doar ca …sfaturi de la managerii mai experimentati catre cei afectati, despre cum sa se vindece de “boala”. Tu insa, ca angajat, se prea poate sa nu cunosti nici macar termenul. Stii doar ca ai un sef idiot si n-ai ce-i face! E chiar surprinzator ca, la ora actuala, mai avem inca de suportat puzderie de asemenea indivizi cu semne patologice clare, care-ar necesita mai degraba tratament sau reinvatare cu viata. Nu sa fie promovati pe criterii total aiurea si suportati de cei carora le baga bete in roate.

Obsedati de control

Micromanagerul este primordial seful obsedat de control. Cel care nu stie sau nu poate sa delege. Nu cel care stie si doreste sa faca totul el insusi (ca nici nu cred sa existe asa ceva), ci cel care nu poate rezista tentatiei de a controla in detaliu tot ce ii face subordonatul.

Atentie la o varianta mai greu identificabila a obsesiei acesteia de control! Ca pot fi unii care sa se arate mai intai convinsi de argumentele voastre logice, ca trebuie sa va acorde ceva credit cand proiectele merg bine si va faceti meseria. Cum n-au incotro, va pot la o adica acorda sansa sa le dovediti ce stiti. Etapa imediat urmatoare va aparea chiar ca o perioada absolut fericita a vietii voastre, fiindca managerii si-au luat total mainile de pe control.

Nu va lasati insa indusi in eroare! Cand sunteti total lasati pentru un timp in voia voastra, e mai degraba semn ca indivizii va urmaresc din umbra, asteptandu-se sa esuati (si astfel le veti dovedi ca aveau dreptate). Daca totusi va faceti treaba, iar proiectul avanseaza surprinzator de bine, ii veti vedea reaparand treptat in raza, cerandu-va sa-i tineti tot mai des la curent cu mersul lucrurilor, luand credite pe munca voastra (cand ei de fapt va fura meseria), pretinzandu-va documentatii inutile prin care urmaresc de fapt sa va consume din timpul dedicat proiectului si sa va reaminteasca cine e de fapt in control. Indivizii acestia pot chiar deveni treptat sabotori ai unor activitati corect efectuate. Ca la un moment dat nici nu-i mai intereseaza proiectul, ci sa va tina sub control si sa-si protejeze scaunele de unii prea zelosi. Doar chestie de ego si vanitate…

Oameni sau proiecte?

In loc sa controleze proiectele, ei controleaza oamenii care lucreaza la ele, intr-un mod excesiv. Si asta fie pentru ca nu se pricep la detaliile tehnice, fie ca le place puterea (cel mai adesea e insa vorba de amandoua). Ii veti gasi legandu-se mai mereu de chestiile marunte ale vietii voastre: cand si cat ai stat la toaleta sau la masa, cate minute ai intarziat dimineata, ce anume e pe ecranul calculatorului tau…

In mod bizar, am intalnit de-a lungul celor 20 de ani de experienta prea multe cazuri in care tocmai cei care se lasau astfel controlati aveau la dolce vita. Ca nici un sef nu poate sa stea permanent cu ochii pe ecranul tau, iar cand nu-l vezi, iti bagi picioarele in ea de munca si iti vezi de-ale tale. Nu vei fi luat la rost cu ce-ai facut la servici, fiindca seful a vazut ca esti acolo. Iar dupa logica lui sumara, prezenta atrage dupa sine munca, nu?

Un manager adevarat te va intreba nu doar daca ti-ai indeplinit sarcinile, ci si ce anume ar putea sa faca el insusi ca sa-ti atingi obiectivele. Cand unuia ii pasa cu adevarat de rezultatele muncii tale, nu gaseste ca singura metoda faptul de-a te inboldi de la spate si-a pune si mai multa presiune pe tine. Micromanagerul se va grabi insa ca in orice moment mai delicat al proiectului sa vina cu acuzatii si culpabilizari, cu identificarea vinovatilor, in loc sa caute constructiv solutii posibile la impasul respectiv. Vanatoarea de vrajitoare tine locul la rezolvarea pe cale inteligenta a problemelor pur tehnice.

Seful ca obstacol

O dovada clara ca ai de-a face cu un micromanager e atunci cand roadele muncii tale aduc bune rezultate, cand nu exista de fapt ceva sa-ti reprosezi, si vezi ca supervizorii mai mult incurca lucrurile si nu-ti dau creditele pentru munca efectuata. Cu un micromanager nu te afirmi decat daca ii stai in gratzii. Si din pacate exista mult prea multi buni profesionisti in ziua de azi, care se lamuresc de-acest lucru si renunta la a mai asuda pentru bune rezultate. Cand ce vrea respectivul este de fapt sa-i vii doar la program, sa stai cuminte in banca ta, sa-i recunosti fara vreo ezitare suprematia.

Am avut si eu insumi destule joburi sau contracte in care, cu cat o luam mai lejer, cu-atat eram mai bine vazut. Riscul cel mare e ca in timp te deprofesionalizezi, renunti sa cauti sa-ti mai faci treaba intr-adevar bine, cand vezi ca tot ce conteaza de fapt e sa iesi bine in fata sefului. Nu-i de mirare ca-s atatea firme in care, atunci cand vine cate-un val de concedieri, indivizi cu vechime de 20-30-40 de ani sunt speriati ca de moarte. Cand tu te-astepti ca tocmai tipii acestia sa fi capatat in timp know-how si cunostinte proportionale anilor petrecuti intr-un sector, ii vezi de fapt in postura unora care-au mancat o paine pe degeaba, care lucreaza cu tehnici invechite si si-au luat malaiul mai mult fiindca au pupat ani la rand dorsalele cui trebuia.

Cum lupti cu micromanagerii

O solutie miracol nu exista, iar cei mai multi dintre noi ori izbucnim la un moment dat si aruncam niste “verde in fata” la manie, ori parasim compania si …picam la urmatoarea peste acelasi bullshit. Deci atitudinea asta nu ajuta. De ce nu incercam alta? In loc sa ne enervam, sa incercam sa-i constientizam intai pe indivizi (si pe toti ceilalti din jurul nostru) ca sindroamele clar identificabile la persoana lor sunt de multa vreme recunoscute ca “micromanagement”, ca fenomen deplorabil si criticabil, ce nu ajuta nimanui. Nu ajuta nici proiectelor la care se lucreaza, nu ajuta desigur subordonatilor carora li se acreste inutil viata, dar nu ajuta pe termen lung nici sefului, care-n final tot ce-i posibil ca isi va gasi nasul.

In loc sa faceti spume si sa le aruncati la manie “adevaruri” la figura, trimiteti un email colectiv cu linkuri catre articole despre micromanagement. Termenul in sine nu este peiorativ (ca nu implica neaparat definitia de “sef idiot”), dar articolele serioase despre micromanagement identifica in mod clar, competent si lucid, modul de manifestare si consecintele posibile la care asemenea actiuni duc. Nu scrieti in mesaj ca ii gasiti pe ei insisi ca fiind “micromanageri”, ci mai degraba ceva de genul:

Am gasit articolele acestea despre “micromanagement”, un fenomen pare-se foarte raspandit la ora actuala, care nu duce la lucruri bune si este reparabil. Cred ca orice manager sau subordonat ar trebui sa le citeasca si sa fie constient de fenomen ca atare, de intinderea lui si de modalitatile constructive de remediere.

Cine e de vina?

Stiu ca majoritatea celor care vor citi aceste randuri se vor repezi sa recunoasca (si sa injure) cel putin un micromanager din viata lor. Si totusi, uitati-va bine la “dobitocul” pe care il injurati azi, fiindca – pentru cei mai multi – acela veti fi voi, de-aici in nici zece ani. Ca majoritatea acceptati ca bovinele stilul de viata actual, decizand sa rabdati excesele sefilor. Pentru ipoteca pe care o aveti de platit, teama gasirii unui nou loc de munca si lenea de-a va mai tine la zi cu noile tehnologii.

Iti dai treptat seama ca asta e situatia mai peste tot, si “te adaptezi”. Adica inghiti in sec, devii un “yes, man“, ajungi in timp chiar sa pupi vartos in cur pe cel pe care-l injuri cand te intorci seara acasa. Lasi dracului invatatul sau satisfactia muncii bine facute, cand vezi ca tot ce conteaza de fapt e sa implinesti dorintele sefului. Indiferent daca iti faci sau nu treaba bine, de modul slugarnic prin care ii raspunzi depinde in cele din urma totul. Iar dupa cativa ani, daca ai stat cuminte in banca ta si ai respectat ierarhia, e greu sa nu te vezi automat promovat, pe motive desigur de …competenta.

Nu se vorbeste mai deloc de asta, dar gasesc sincer marea masa a managerilor actuali (pe cei de mijloc sau chiar din executiv) ca principala cauza a crizei economice mondiale actuale. Am trait si criza dotcom-urilor de pe la sfarsitul anilor 90. Am citit pe-atunci rare articole din presa, care punctau in mod corect ca destule asemenea companii aveau planuri de afaceri si produse facute varza de manageri excesivi, ce ameteau vreun investitor banos pe la partidele de golf si-apoi se dovedeau incapabili sa realizeze proiectele. Am lucrat pentru destule asemenea companii si stiu cum imi faceam cruce la haosul, lipsa de competenta si debandada ce domnea pe acolo. Indiferent cat de bine imi faceam treaba la nivel de programare (si iubesc munca aceasta directa cu ordinatorul, pe care nu poti sa-l fentezi cum vrei), apareau mai mereu decizii idioate de la middle sau upper-management, care zadarniceau totul.

La nici un an mai apoi, ii regaseai bine mersi pe cei care au dus acele firme la faliment prin alte companii. Desigur, tot in functii “de raspundere” si conducere, fiindca cica oamenii “aveau experienta”. Multi dintre ei sunt printre escrocii care si-au tras bonusuri de milioane din ajutoarele acordate de guverne, din taxele noastre. Cu o mana isi acordau primele de milioane de dolari pe capatana, cu alta semnau foile de concediere a mii de subalterni. Ca asta-i modul prin care majoritatea inteleg sa faca economii si profituri: salariile reprezinta intotdeauna partea cea mai serioasa de cheltuieli a unei firme, iar orice idiot stie ca, taind cateva locuri de munca, economiseste milioanele pe care si le-a bagat la ciorap. Si mai ramane si ceva maruntis “de profit”. Pe seama caruia o sa-si traga primele pe anul urmator!

Va mai trece vreme pana sa puna careva degetul pe rana. Deocamdata nu se intampla nimic, fiindca fiecare din noi participa de fapt la a tine situatia asta penibila in viata: blamam jogodiile de azi, cand de fapt ravnim la ce au si ne pregatim sa le luam maine locul. Iar maine o sa le acrim si noi viata altora, din scaunele noastre de sefi, asa cum ne-au acrit ceilalti propriile noastre zile mai inainte. Cum iesim din cercul asta vicios? Ar trebui poate sa incepem prin a vorbi pe sleau de incompetente, de sarlatanie, de furatul caciulii. Fara a mai veni cu prosteala ca “ne-am lua de bogati” (si vezi tu, asta seamana cu “socialism”). Fara a ne mai uita atata la altii, inainte de a ne privi lucid si detasat propriile intentii.

Referinte

• Micromanagement is Mismanagement
• A Cure for Micro-Management
• Avoiding Micromanagement
• 8 ways micro-managers can cure themselves
• Type 3 Corporate Psychopaths: Micromanagers
• What Is Micromanagement And What You Can Do To Avoid It

Ne-am inchipuit desigur ca, intorcandu-i spatele si imbratisand dinamica trepidanta a capitalismului, am scapat de paraziti. Eroare! Ce-i mai grotesc azi, in special pe la occidentali, este ca parazitii provin cu precadere din patura bogatilor. Si nu ma refer aici la alde Bill Gates sau Steve Jobs, la cei care-au creat ceva sau petrec 10-12 ore pe zi in job-uri stresante de executivi, cu o pregatire profesionala pe masura si skill-uri la nivelul pozitiilor ocupate. La majoritatea celor din patura medie, ce-si tocesc coatele ani la rand jefuiti financiar de institutiile de invatamant superior, si reusesc pana la batranete sa-si plateasca o casa.

Ma refer la un numar imens de indivizi care traiesc mai toata viata doar din investitiile incredintate brokerilor. Ce isi dubleaza/tripleaza bogatia simplu, doar din dobanzi si plasamente. Care nu dau vreodata pe la birou si isi petrec zilele mai mult prin vacante in Florida, intre casa de vara si cea de iarna din Colorado. Cu-atat mai grav e parazitismul acestor indivizi, cu cat sumele pe care le acumuleaza fiecare-n parte sunt imense.

S-a inradacinat ideea falsa ca, daca esti impotriva bogatilor, esti ori comunist/socialist, ori anti-democrat. Eu nu-s decat impotriva parazitismului si modului nefast prin care acesta – indiferent de sistemul social si forma sub care se ascunde – afecteaza negativ viata celorlalti, care muncesc si incearca sa creeze sau sa furnizeze servicii viabile unei economii sanatoase.

Aveti idee cati paraziti bogati se nasc cu milioanele parintilor asteptandu-le majoratul? Indiferent de parcursul lor in viata, vor beneficia pe rand de banii stransi in fondurile de studii, de mostenirea caselor parintilor, de tot avutul acestora in cele din urma. Datorita banilor si contactelor (numite pe-aici “networking”, cand la noi erau “pile”), ii vezi de obicei prin pozitii bidon de manageri sau chiar executivi, bagatori de seama, “sefi”, proprietari de firme aparute peste noapte doar ca n-aveau ce face cu banii si doareau sa se puna neaparat patroni.

Aveti idee cati baby-boomers vor iesi la pensie in urmatorii cinci-zece ani? Puhoi! Au profitat imens ultimii 20 de ani de afluxul de imigranti si lucratori temporari din tari sarace sau foste comuniste. S-au pus sefi peste ei si i-au platit la o fractiune din cat erau platiti ceilalti. I-au adus neaparat cu copii, fiindca pentru ei era prea costisitor sa-si creasca odrasele proprii (majoritatea si-au luat caini!). Iar acesti copii ai nostri isi vor freca mintea, de-aici in 10-20 de ani, sa gaseasca metode de-a le plati pensiile exagerate. Fiindca atat in Canada, cat si in State (ca sa ma refer doar la aceste doua tari), se stie bine ca numarul batranilor retrasi la umbra il va depasi net pe-al celor ce muncesc. Realizati puterea batranetului acesta parazit in democratia capitalista? Prin vot isi vor impune vrerea, prin cacalaul de bani din investitii vor continua sa castige din dobanzi ce nu castiga altul nici intr-un an de munca, si vor cere de la copiii nostri si dospeala de pensie pentru care “s-au chinuit” (sic!) pe timpul tineretii lor zburdalnice.

Criza economica actuala e un rahat comparativ cu ce-o sa vina. Ba chiar la ora asta gasesc ca se face prea multa galagie din nimic. Ca si-au pierdut cativa din parazitii astia milioanele dospite oricum artificial in cuptorul de pe Wall Street?! Executivii care-au falimentat corporatii financiare si de asigurari vad ca oricum isi primesc in continuare bonusurile, de zeci de milioane de dolari uneori, din “bailout”-urile guvernelor care aduna bani din taxele fraierilor.

Acum cativa ani ma uitam ca Bombardier, una din marile companii din Quebec/Canada, platise zero taxe pe ultimii zece ani! Si nu doar ca au avut grija de fiece data sa reinvesteasca beneficiile, dar au cerut pe perioada aceea si nu stiu cate credite nerambursabile de la guvern, sa creeze cica joburi. Tot cand stateam in Montreal, ma uitam cum zeci de milioane din banii contribuabililor au intrat in buzunarele unei firmei franceze de jocuri, ce se implantase si-n Canada. Din banii guvernului (de fapt ai nostri, ai fraierilor) pescuiau absolventi tineri de facultate si ii plateau la nivelul celor de la McDonald. Se cunoaste boom-ul financiar al industriei de jocuri electronice si miliardele bagate in buzunare. De cine insa? Ca doar eterna simbioza dintre guvern si marile corporatii a avut de castigat!

Este acesta capitalismul la care intr-adevar am visat?! Ofera mecanismele acestea “de piata” reteta unei economii sanatoase, tradusa prin cresterea nivelului de trai?! E oare suficient sa ne ascundem in spatele motivatiei “lasa, ca in comunism era mai rau” pentru a nu mai deschide gura deloc azi?!

• Persoană care trăieşte din munca altora, care nu produce nimic, care nu lucrează.
• Care nu are un rol util, efectiv. De prisos, inutil. Nenecesar, netrebuincios, neutil.
• Care nu produce nimic. Lipsit de funcţie.

Deocamdata, un episod induiosator din analele capitalismului porcesc: ati auzit poate ca cele trei mari companii producatoare de masini din State (GM, Ford si Chrysler) sunt in rahat. Ieri au venit executivii la Washington, sa se milogeasca de vreo 25 miliarde (si asta doar pentru inceput). Dar nu oricum, retineti: ci in avioane (jeturi) private!

Voi reveni mai des la graficul acesta, fiindca reflecta cred dinamica avutiei diferitelor paturi sociale in doua sisteme economice cunoscute si unul potential aplicabil:

(1) Comunismul – cu linie rosie, am reprezentat cred ceea ce multi dintre noi am trait deja: o nivelare a salarizarii si posesivitatii, intr-o societate in care, indiferent cat te-ai fi demarcat de altii (prin studii, munca, inventii, descoperiri etc), nu ai fi posedat si n-ai fi fost recompensat cu mult mai mult decat nea Gica de la strung.

(2) Capitalismul – curba verde pleaca de undeva de sub pragul de saracie. Odata ce treci de acesta (in cele mai dese cazuri datorita studiilor si unui job mai convenabil, intr-o societate desigur ceva mai decenta), ajungi treptat in patura sau clasa medie a populatiei. Interesant ca majoritatea ajung aici la un anumit nivel de plafonare. Ne imbarcam la ipoteci de casa sau plata unei masini in rate, si ani de zile muncim mai mult sa ne platim de fapt creditele si dobanzile acumulate. Exista si aici un prag de expansiune, cand iti permiti sa faci destui bani ca sa investesti, sa pornesti vreo afacere rentabila, si sa constati fenomenul “ban la ban trage”. Toti am auzit ca “primul milion de dolari e cel mai greu de facut“. Iar “frumusetea” capitalismului (care ne amageste pe toti, cu vise insa) este ca nu exista prag sau limita superioara la ce averi enorme putem acumula. De asta avem azi cca 5-10% din bogatii lumii care detin mai mult chiar decat toti ceilalti 90-95% la un loc. Cu destui oameni putrezi de bogati (ati cautat vreodata sa realizati enormitatea unei averi de cateva MILIARDE de dolari?).

(3) Sociocapitalismul – iata acum modelul utopic, ideal poate, asemanator in parte cu cel propus de Barack Obama (pe care eu unul l-as duce chiar mai la extrem): o redistribuire a bunastarii, a averii, de la cei putrezi de bogati catre cei mai saraci. Cum? In primul rand prin taxe. Nu mai permiti multi-miliardarilor sa acumuleze atat de usor miliardele. Taxandu-i zdravan imediat ce pragul lor de imbogatire depaseste anumite limite astronomice. Aceasta ar fi o prima diferenta majora fata de comunism/socialism (sunteti cred la curent ca Republicanii il acuza adesea pe Obama de “socialism”). In teorie cel putin, ar trebui ca acesta redistribuire a bunastarii sa se traduca in mai multe programe sociale pentru saraci si mai multe oportunitati de job-uri pentru patura medie si cei de la baza.

Ma opresc azi aici (sa nu vin cu prea multe deodata) si va las sa meditati putin la grafic. Astept intrebarile voastre, daca-i ceva neclar. Nu va grabiti sa-mi sariti cu ceva la jugulara, fiindca personal nu mi-am exprimat inca toate punctele de vedere. Cata vreme sunt sustinator fervent al ideii ca nivelurile de salarizare sa continue sa reflecte net diferenta intre o femeie de servici si un chirurg (prima castigand prin occident ceva de genul $20,000 pe an, iar chirurgul chiar $200,000 pe an), nu cred ca as putea fi suspectat nici de socialism, nici de comunism. Mai vorbim…