Sa nu va-nchipuiti ca doar pe la romani apar greseli de-acelea inadmisibile de exprimare, si ma refer cu precadere la jurnalisti, la cei care iau totusi un ban pe modul prin care ne transmit informatiile. Si chiar daca or fi chiulit prin scoala la orele de romana, ar trebui sa-si treaca mai intai publicatiile printr-un corector online, daca nu au posibilitatea sa plateasca pentru serviciile unuia cu mai multa carte.

Una din greselile cele mai frecvente la englezi (cum e la noi “este” in loc de “sunt”) e forma de exprimare cu “its”, care se scrie “it’s” in doua alte situatii:

1. It’s your choice (e alegerea ta) – e vorba aici de “it is” (este).
2. It’s been a long time since (a trecut multa vreme de cand) – e vorba aici de “it has” (past perfect tense).
3. Bucharest and its buildings (Bucurestiul si cladirile lui) – “its” se scrie ca atare, intr-un cuvant, numai in aceasta forma a dativului.

Cand dai deci pe cel mai important site de stiri sportive din Canada (TSN.ca) peste o monstruozitate ca “its not raising“, in titlu si headlines, te-ntrebi pe unde pana corbului si-or fi facut jurnalistii aceia scoala:

Citeste mai departe »

Chiar daca aveti impresia ca n-ati auzit de “micromanagement“, se prea poate s-aveti zilnic de-a face cu el. Patru oameni din cinci gandesc ca-s victime ale micromanagement-ului. 68% din cei supervizati de femei si 57% din cei supervizati de barbati gandesc ca seful lor e un “micromanager”. Cu alte cuvinte si lasand limbajul “tehnic” la o parte, e un prost manager. Un individ care nu numai ca nu isi cunoaste meseria, dar si un control freak (obsedat sa-si controleze subalternii), un tip care-si impune dorintele prin dictatura sau crearea unui mediu de teroare, un individ care nu doar ca iti acreste ziua de munca, dar iti pune si obstacole acerbe in calea dezvoltarii personale, ca bun profesionist si bun executant in meseria pe care o ai.

Micromanagement-ul a devenit un fenomen pe larg recunoscut de managerii insisi. E parte din stiinta predata in mediile economice si are niste modalitati de manifestare destul de clar identificabile. Bibliografie exista destula (vezi referintele din final sau cauta singur termenul pe Google), dar in mare parte este expusa doar ca …sfaturi de la managerii mai experimentati catre cei afectati, despre cum sa se vindece de “boala”. Tu insa, ca angajat, se prea poate sa nu cunosti nici macar termenul. Stii doar ca ai un sef idiot si n-ai ce-i face! E chiar surprinzator ca, la ora actuala, mai avem inca de suportat puzderie de asemenea indivizi cu semne patologice clare, care-ar necesita mai degraba tratament sau reinvatare cu viata. Nu sa fie promovati pe criterii total aiurea si suportati de cei carora le baga bete in roate.

Obsedati de control

Micromanagerul este primordial seful obsedat de control. Cel care nu stie sau nu poate sa delege. Nu cel care stie si doreste sa faca totul el insusi (ca nici nu cred sa existe asa ceva), ci cel care nu poate rezista tentatiei de a controla in detaliu tot ce ii face subordonatul.

Atentie la o varianta mai greu identificabila a obsesiei acesteia de control! Ca pot fi unii care sa se arate mai intai convinsi de argumentele voastre logice, ca trebuie sa va acorde ceva credit cand proiectele merg bine si va faceti meseria. Cum n-au incotro, va pot la o adica acorda sansa sa le dovediti ce stiti. Etapa imediat urmatoare va aparea chiar ca o perioada absolut fericita a vietii voastre, fiindca managerii si-au luat total mainile de pe control.

Nu va lasati insa indusi in eroare! Cand sunteti total lasati pentru un timp in voia voastra, e mai degraba semn ca indivizii va urmaresc din umbra, asteptandu-se sa esuati (si astfel le veti dovedi ca aveau dreptate). Daca totusi va faceti treaba, iar proiectul avanseaza surprinzator de bine, ii veti vedea reaparand treptat in raza, cerandu-va sa-i tineti tot mai des la curent cu mersul lucrurilor, luand credite pe munca voastra (cand ei de fapt va fura meseria), pretinzandu-va documentatii inutile prin care urmaresc de fapt sa va consume din timpul dedicat proiectului si sa va reaminteasca cine e de fapt in control. Indivizii acestia pot chiar deveni treptat sabotori ai unor activitati corect efectuate. Ca la un moment dat nici nu-i mai intereseaza proiectul, ci sa va tina sub control si sa-si protejeze scaunele de unii prea zelosi. Doar chestie de ego si vanitate… Citeste mai departe »

Multi dintre cei care-au facut ceva in high-tech au reusit punandu-se in doi. Ii mentionez rapid pe Bill Gates si Paul Allen cu Microsoft (Ballmer era la inceput mai mult bagator in seama), Steve Jobs si Steve Wozniak (sa nu-mi spuneti cine-i asta!) cu Apple, Jerry Yang si David Filo cu Yahoo, Larry Page si Sergey Brin cu Google… Nu-ncep sa discut pe larg nici binefacerile unor asemenea tandemuri si nici nu ma compar, in cele ce urmeaza, cu ei. Realitatea e insa ca destui cautam in viata sa pornim vreun business pe baze asemanatoare, completandu-ne si motivandu-ne reciproc. Mai ales in primii ani, cand start-up-ul cere munca, frustrare si solitudine, un tandem poate ajuta. La fel cum poate distruge ce-ncerci sa faci. Cum mi s-a intamplat in viata.

Sa uit “tandem”-urile de care nu doresc sa-mi amintesc si sa ma refer doar la cele bune. Pentru a doua oara in viata (la prima n-a iesit nimic, doar ca eram pe branse net diferite), am gasit acum ceva vreme prin blogul acesta un tanar din Romania, cu care m-am asociat la un moment dat 50-50 pe un proiect. Eu preponderent pe partea tehnica si de monetizare, el pe cea grafica. Spre deosebire de altii cu care-am incercat altadata parteneriate asemanatoare, amicul meu de acum avea (si are) nu doar un incontestabil talent artistic, dar si destul din “ciufutzenia” si cinismul prin care eu insumi privesc viata. Suntem cred amandoi oameni carora ne cam stau in gat compromisurile, nu acceptam perfidia, ne e sila de “combinele” altora, de prostie, de incompetenta si blah-blah-blah…

Gaseam ca ne completam reciproc. O vreme am lucrat fiecare pe felia lui, tinandu-ne la curent pe privat cu mersul lucrurilor. Pe partea mea, ajung la un moment dat la niste dificultati de ordin tehnic la implementare. In sensul ca modulul pe care il implementam se compila intr-un fisier prea mare, care ne-ar fi mancat tot bandwidth-ul la publicarea pe web (problema nu era strict a mea, ci a tehnologiei alese). Mai erau si altele, dar viata m-a obligat prin toamna sa aman lucrul la proiectul nostru comun si sa mai iau temporar un contract aducator de bani, la o firma locala. Intre timp amicul face progrese la alt proiect de-al sau, in parteneriat cu altii din Romania. Ma tine la curent, imi place ce vad, dar imi impartaseste si problemele pe care le are cu “echipa”. Departe de-a face pe desteptul (ca am eu insumi periodic parte de erorile mele), nu am ce face si-mi exprim, ca raspuns, si niste opinii personale. Pe care le-a cam luat deplasat in nume de rau.

Citeste mai departe »

Scriu tot mai rar si …nu-mi pare rau. Tin blogul acesta nu pentru trafic, nu pentru “socializare”, ci pentru sufletul meu, sa imi astern ordonat ideile si gandurile cand ma napadesc. Am fost si sunt desigur supra-ocupat in ultimele saptamani. Am un contract full-time de prin noiembrie 2008, la care-am inceput sa lucrez de-acasa trei zile din cinci. Credeti ca lenevesc? Ash. In paralel am inceput munca si la un proiect personal, asa ca ziua mea de lucru contine cam 10-12 ore. Ma trezesc si ori iau bus-ul pana in downtown Vancouver, la client (martea si joia), ori ma apuc de-acasa sa-i lucrez la proiect, ori comut pe celalalt (personal), ce ma acapareaza desigur cu pasiunea pe care numai vreun altul cu spirit antrepreneorial o poate cunoaste.

Am gasit foarte frumos spuse 7 motive pentru care merita sa-ti parasesti job-ul si sa lucrezi pe cont propriu. Cum ziceam, n-am ajuns sa fiu inca total independent (si adevarul e ca acele contracte ocazionale pe care le mai iau cu vreo firma aduc un venit stabil si considerabil), dar spre asta nazuiesc. Traduc aici succint ideile de baza:

1. Daca tot iti place sa muncesti, macar fa-o pentru ceva de-al tau
2. Daca iti vine vreo idee geniala, compania la care esti angajat iti va culege roadele
3. Firmele platesc mai degraba pentru timpul petrecut acolo, nu pentru valoarea pe care le-o creezi de fapt
4. Ierarhie si politica? Daca esti capabil si-ti cunosti meseria, n-ai ce face cu asa ceva
5. Lucreaza in mediul si la stilul tau propriu
6. Nu conteaza daca n-ai dat lovitura in zece ani, ai capatat de fapt mai multa experienta
7. Fa ce-ti place tie sa faci

Spuneam acum o vreme ca ma trezesc deseori cu radioul. Iar tipii au si-un mic concurs, cu-o intrebare mai mult sau mai putin filozofica (primul care ghiceste raspunsul capata bilete la spectacole). Acum 2-3 zile am auzit alta interesanta: care e cauza cea mai frecventa care-i impiedica pe canadieni sa fie fericiti?. Iar raspunsul ar trebui sa ne puna pe toti pe ganduri: fiindca fug prea mult de toate momentele neplacute, de nefericire, si-ajung sa nu mai traiasca intens nici clipele ce-ar trebui sa le prilejuiasca bucuria.

Cu alte cuvinte, traiesti cu atat mai intens momentele de fericire (acelea cate or fi) doar cand ai gustat si din pocalul mai putin ademenitor al nefericirii. Si totul are mult sens, trimitandu-ne cu gandul la contraste: cum sa stii sa pretuiesti binele, daca n-ai vazut ce-i raul? Cum sa apreciezi lumina, daca nu stii ce-i intunericul? Si chiar iubesti mai mult, mai pur si mai curat, cand dai peste atata alta mizerie, ura si ipocrizie prin jur.

Revenind la canadieni (iar americanii nu-s mult diferiti), se simte intr-adevar (mai ales la anglofoni) o anumita distantare rapida de tot ce poate insemna moment neplacut. Nu vor sa simta durerea, creandu-si iluzia ca fugind de rau nu vor fi nefericiti. Dar se creaza in timp o falsitate, o artificialitate a reactiilor, o maniera conventionala de dialogare (politically correctness). Noi, latinii, percepem clar raceala anglo-saxona, germana sau scandinava. Ei bine, avem de-acum si dovada ca, indiferent cat ne-am smulge noi firele de par din cap la necaz, macar gustam din viata mai din plin. Indiferent ca-i de bine sau de rau