Incep un nou contract, de lunga durata. L-am luat fiindca vine clar cu multe avantaje: banos, in downtown Vancouver, proiect interesant, full-time, pentru guvern (deci piata stabila in vremurile astea tulburi). Problema uriasa e ca, pentru prima oara in viata, o sa ma vad vreo 7-8 ore pe zi lucrand pentru un client ce …restrictioneaza accesul la Internet! Sincer v-o spun …nu stiu cat si daca o sa rezist, ca e o experienta noua.
“Binevoitori” de-acestia stiu ca or sa se bucure de frustrarea mea, dar am site-uri de-ale mele, pe care am totusi nevoie sa le verific de cateva ori in cursul zilei, sa ramana online. Am informatii pe virtual (ce nu tin de servici) pe care, fie si 5-10 minute pe zi, am totusi nevoie sa le mai accesez. Internet exista, dar au politica aceea, sa accesezi doar ce e strict pentru proiectul/interesul lor. E clar ca pentru cele strict personale sau de hobby (cum ar fi blogul acesta) o sa mai am timp doar seara sau in weekend.
Voi ati lucrat sau ati lucra in conditii de-acestea?
Citeam acum o vreme pe blogul unuia din Montreal de cazul unui roman pe care il recomandase sefului pentru angajare, cand se deschisese la firma un post de inginer de structuri. Cel recomandat se pare ca n-a facut mai apoi o treaba atat de buna (sau asa povesteste respectivul). Cert e ca a plecat sau a fost dat afara dupa un timp, iar cel care il recomandase luase niste critici din partea sefului. Romanul nostru este suparat ca iata, un tip pe care nu il cunostea deloc (l-a gasit prin cunostinta unei cunostinte) si pentru care a facut o fapta buna, l-a cam facut de ras.
Un lucru ma nedumireste in povestea asta, si-anume treaba cu acel moment de critica si culpabilizare. De ce sa-l ia pe el seful la rost? Doar fiindca celalalt (ingratul) era si el roman?
…Am mai cunoscut istorii de-acestea, la care binefacatorii nostri ascund sau “uita” un element poate pentru ei nu foarte semnificativ: prin multe firme din North America se dau recompense intre $1000-$2000 angajatilor ce recomanda personal vreun amic de-al lor, in cazul in care acesta este acceptat pentru o noua pozitie. Multe din joburile noi din companii apar si se umplu doar pe aceasta cale: pe “pile” din interior.
Ma-ntreb si eu acum: care iese mai castigat din toata afacerea si care-ar trebui intr-adevar apreciat? Recomandatul, care poate nici nu stie ca celalalt n-a facut-o el din inima buna? Sau “binefacatorul“, care-ar fi in stare sa recomande pe oricine, cata vreme poate sa puna mana pe bani lejeri?
Se plang publicatiile canadiene de numarul mic al femeilor din IT sau rata mare a celor ce abandoneaza facultatea. Ca cica-i mediu de barbati si sunt discriminate. M-a uns pe suflet insa comentariul unuia, care le-ndeamna fara menajamente sa mai lase ifosele. Ca – sa ma scuze doamnele – dar cam la aceeasi concluzie am ajuns si eu.
Informatica e de cand ma stiu un mediu foarte competitiv pentru oricine. Aici nu poti spune ca ai facut o facultate si gata, cand de la an la an trebuie sa te specializezi pe-o noua platforma, pe noi tehnologii, sa-ti spargi zilnic capul cu un alt algoritm specific implementarii. Daca nu te pasioneaza ce faci, ti-ai gresit domeniul. Ori lipsa aceasta de pasiune am constatat-o la cele mai multe.
Am lucrat de-a lungul anilor si cu destule fete/femei, iar unele erau de-a dreptul stralucitoare. Am foste colege de facultate, care-si castiga prin occident o paine buna si de-al caror know-how sunt foarte mandru. Deci se poate! Pe partea cealalta, de trei ori in viata s-a intamplat sa am ca supervizoare directa o femeie, promovata insa pe criterii ceva mai dubioase, ca acela al cautarii unei paritati pe baza de sex la locul de munca (asta nu-i oare clar favoritism?). Iata experienta mea cu cele trei:
Am incetat de multa vreme sa mai citesc carti sau articole in care esti cica invatat cum sa-ti gasesti un job mai bun si mai ales cum sa te ajustezi, ca sa fii apreciat. Majoritatea autorilor sunt recrutori sau indivizi de la Resurse Umane, care ei insisi n-au fost capabili sa isi gaseasca ceva mai bun. Plus ca mai toti invataceii acestia ignora cu desavarsire discriminarile salariale.
Mi-a atras insa atentia rezumatul unei carti recente, “The Three Signs of a Miserable Job” (“Cele trei semne ale unui job mizerabil“), scrisa de un oarecare Patrick Lencioni. Autorul blameaza suficient pe manageri pentru faptul ca 77% din angajati declarau recent ca isi urasc job-ul (sondajele acestea difera enorm intre ele, fiindca tot asa citeam recent ca majoritatea canadienilor ar fi satisfacuti cu ce au).
Iata insa cele trei semne, care (trecand peste omisiunile mentionate) gasesc si eu ca au totusi sens:
Anonimatul, senzatia ca managerul arata putin interes sau chiar nu-i pasa deloc de viata, aspiratiile sau interesele angajatului.
Irelevanta, imposibilitatea angajatului de a-si da seama de impactul pozitiv pe care il aduce munca depusa.
Lipsa de cuantificare (immeasurement), pe undeva similara irelevantei, dar care tine mai mult de factorii masurabili ai eforturilor depuse. Cand n-ai destule review-uri clare si obiective, cand feedback-ul managerului e mai mult absent, n-ai cum sa-ti dai seama ce este privit ca bun sau rau in cele ce faci.
“References upon request” – e fraza pe care o intalnesti prin mai toate CV-urile celor din North America. Exista pretentia, din partea angajatorilor, ca recomandarile sau contra-recomandarile celor cu care ai lucrat anterior (obligatoriu supervizorul tau direct de la job-ul precedent plus alti 2-3), ar spune mai multe despre tine, ar asigura pe noii tai patroni ca esti la locul tau, si-ar rejecta din start pe cei incompetenti sau care si-au terminat mandatul prin conflicte. Ma voi referi aici la situatiile care din pacate devin din ce in ce mai dese, din care se poate lesne trage concluzia asupra lipsei de fiabilitate si ascunzisurilor din spatele unor asemenea proceduri.
Recrutorii si networking-ul
Nu stiu cat de “experta” este don’soara din video-ul precedent, ca eu o gasesc daca nu superficiala, atunci perfida. E plin de-asemenea indivizi pe-aici, de recrutori sau plasatori despre care-am scris si cu alta ocazie, de consultanti de cariera, ce cauta sa te dreseze si sa te indoctrineze cu docilitatea si lipsa de personalitate de care trebuie sa dea dovada (sic!) un bun angajat.
Pentru orice recrutor este desigur aur curat sa obtina numele, functia, telefonul si adresa de email a unui angajator de la compania X, dat ca referinta de vreunul. Se spune ca 80% din job-urile disponibile nu sunt publicate nicaieri. O mare parte din acestea intra pe mana plasatorilor tocmai prin referintele pe care le dam noi, cei care umblam dupa vreun nou job sau contract, momiti de avalansa de job-uri bidon publicate de ei pe site-urile de cariera. Citeste mai departe »
Se plang publicatiile canadiene de numarul mic al femeilor din IT sau rata mare a celor ce abandoneaza facultatea. Ca cica-i mediu de barbati si sunt discriminate. M-a uns pe suflet insa comentariul unuia, care le-ndeamna fara menajamente sa mai lase ifosele. Ca – sa ma scuze doamnele – dar cam la aceeasi concluzie am ajuns si eu.