M-a invitat saptamana trecuta directorul unei firme (un potential client) la restaurant. La plecare achita nota, dar insista la ospatar sa obtina chitanta cu lista completa a cheltuielilor, nu doar cea cu plata totala. E-un obicei frecvent pe-aici ca firma sa deduca managerilor in totalitate sau o mare parte din cheltuielile acestea zise “de reprezentanta”, in care intra si asemenea mese in interes de servici. Mai neobisnuit e sa prezinti lista detaliata a felurilor de mancare pe care le-ai ingurgitat.

Iata ce se intampla. Imi povesteste omul mai apoi, pe drum, ca noul lor contabil a descoperit ca mergeau unii singuri la restaurant si cumparau de fapt tablouri scumpe de pe pereti, in interes pur personal. Si-apoi prezentau bonul “de masa”, de sute de dolari, cu suma totala, pe care de obicei firma le-o rambursa in totalitate, nestiind ce-a facut de fapt tipul cu banii aceia.

…Sa mai spun ca ploua prin occident cu alde indivizi de-acestia? Care desigur sunt mai toti executivi sau pe putin manageri (ca angajatul de rand n-are dreptul la asemenea deduceri). Cand va-ntrebati iar cine-o fi dus economia lumii de rapa, ganditi-va si la privilegiatii astia, care golesc peretii restaurantelor pe banii firmelor pe care le fura la care lucreaza.

Am dat azi pe la mall-ul mic de cartier (din North Vancouver, Canada), sa-mi mai cumpar ceva de mancare. La casierie pic peste o duduie de prin America de Sud, cu un accent englezesc mai jalnic decat al meu. Altminteri fata era cumsecade, doar greu intelegeai ce spune. Ii dau cartea de credit sa platesc, mi-o inapoiaza mai apoi si-o vad ca-ncearca sa-mi pronunte numele scris pe ea: “Thank You, Mister … Schhhhhhhuteiro“…

Pana sa-mi pun alimentele in sacose, vine si randul celui din urma (un canadian get-beget, dupa nume): “Thank You, Mister … Arciambult?“. La care canadianul nu are rabdarea mea si se supara:

“It’s Archambault, for God’s sake!! De ce naiba mai incercati sa ne spuneti pe nume, daca habar n-aveti de limba tarii in care sositi?! Decat sa ne pociti numele astea ca dracu’, mai bine lipsa!!“.

Citeste mai departe »

Sa nu va-nchipuiti ca doar pe la romani apar greseli de-acelea inadmisibile de exprimare, si ma refer cu precadere la jurnalisti, la cei care iau totusi un ban pe modul prin care ne transmit informatiile. Si chiar daca or fi chiulit prin scoala la orele de romana, ar trebui sa-si treaca mai intai publicatiile printr-un corector online, daca nu au posibilitatea sa plateasca pentru serviciile unuia cu mai multa carte.

Una din greselile cele mai frecvente la englezi (cum e la noi “este” in loc de “sunt”) e forma de exprimare cu “its”, care se scrie “it’s” in doua alte situatii:

1. It’s your choice (e alegerea ta) – e vorba aici de “it is” (este).
2. It’s been a long time since (a trecut multa vreme de cand) – e vorba aici de “it has” (past perfect tense).
3. Bucharest and its buildings (Bucurestiul si cladirile lui) – “its” se scrie ca atare, intr-un cuvant, numai in aceasta forma a dativului.

Cand dai deci pe cel mai important site de stiri sportive din Canada (TSN.ca) peste o monstruozitate ca “its not raising“, in titlu si headlines, te-ntrebi pe unde pana corbului si-or fi facut jurnalistii aceia scoala:

Citeste mai departe »

Rezultatele sunt din ultimul sfert de an 2008 (sursa datelor: IDC Canada):

Acum doi ani mi-am cumparat ultimul laptop, iar daca HP detine felia cel mai mare de piata, nu e deloc intamplator: laptop-urile lui Hewlett-Packard mi s-au parut de departe cele mai sexy, cu ecranele cele mai late si raportul calitate-pret cel mai bun. Am de atunci un HP Pavilion Entertainment, pe care-l folosesc si-acum, foarte multumit de el.

Mai toti prin Romania cred ca stiu de Acer, o firma relativ noua, ce s-a afirmat insa datorita laptop-urilor celor mai ieftine. Daca nu ai destui bani sa-ti iei ceva mai scump, un Acer face treaba.

Dell este inca puternic pe piata desktop-urilor, dar a pierdut din felie datorita concurentei cu laptop-urile. Desktop-urile Dell ofera insa poate cele mai bune raporturi calitate-pret, majoritatea echipate cu multi-procesoare AMD.

Cu toata publicitatea masiva a lui Apple, nu vad lumea migrand masiv spre Mac-uri. Oricate hibe s-ar gasi PC-urilor (ca vin inca instalate cu Vista al lui Microsoft), hai sa admitem ca si convertirea la Apple te face pe undeva dependent de produsele (hardware si software) unei singure companii. Daca vanzarile lui Apple sunt inca tari in domeniul artistic (grafica) si al publicatiilor, nu ai si nu vei avea multimea de aplicatii posibile de pe PC-uri. Plus ca, nu-ti place Vista? Instaleaza-ti un Linux!

Chiar daca aveti impresia ca n-ati auzit de “micromanagement“, se prea poate s-aveti zilnic de-a face cu el. Patru oameni din cinci gandesc ca-s victime ale micromanagement-ului. 68% din cei supervizati de femei si 57% din cei supervizati de barbati gandesc ca seful lor e un “micromanager”. Cu alte cuvinte si lasand limbajul “tehnic” la o parte, e un prost manager. Un individ care nu numai ca nu isi cunoaste meseria, dar si un control freak (obsedat sa-si controleze subalternii), un tip care-si impune dorintele prin dictatura sau crearea unui mediu de teroare, un individ care nu doar ca iti acreste ziua de munca, dar iti pune si obstacole acerbe in calea dezvoltarii personale, ca bun profesionist si bun executant in meseria pe care o ai.

Micromanagement-ul a devenit un fenomen pe larg recunoscut de managerii insisi. E parte din stiinta predata in mediile economice si are niste modalitati de manifestare destul de clar identificabile. Bibliografie exista destula (vezi referintele din final sau cauta singur termenul pe Google), dar in mare parte este expusa doar ca …sfaturi de la managerii mai experimentati catre cei afectati, despre cum sa se vindece de “boala”. Tu insa, ca angajat, se prea poate sa nu cunosti nici macar termenul. Stii doar ca ai un sef idiot si n-ai ce-i face! E chiar surprinzator ca, la ora actuala, mai avem inca de suportat puzderie de asemenea indivizi cu semne patologice clare, care-ar necesita mai degraba tratament sau reinvatare cu viata. Nu sa fie promovati pe criterii total aiurea si suportati de cei carora le baga bete in roate.

Obsedati de control

Micromanagerul este primordial seful obsedat de control. Cel care nu stie sau nu poate sa delege. Nu cel care stie si doreste sa faca totul el insusi (ca nici nu cred sa existe asa ceva), ci cel care nu poate rezista tentatiei de a controla in detaliu tot ce ii face subordonatul.

Atentie la o varianta mai greu identificabila a obsesiei acesteia de control! Ca pot fi unii care sa se arate mai intai convinsi de argumentele voastre logice, ca trebuie sa va acorde ceva credit cand proiectele merg bine si va faceti meseria. Cum n-au incotro, va pot la o adica acorda sansa sa le dovediti ce stiti. Etapa imediat urmatoare va aparea chiar ca o perioada absolut fericita a vietii voastre, fiindca managerii si-au luat total mainile de pe control.

Nu va lasati insa indusi in eroare! Cand sunteti total lasati pentru un timp in voia voastra, e mai degraba semn ca indivizii va urmaresc din umbra, asteptandu-se sa esuati (si astfel le veti dovedi ca aveau dreptate). Daca totusi va faceti treaba, iar proiectul avanseaza surprinzator de bine, ii veti vedea reaparand treptat in raza, cerandu-va sa-i tineti tot mai des la curent cu mersul lucrurilor, luand credite pe munca voastra (cand ei de fapt va fura meseria), pretinzandu-va documentatii inutile prin care urmaresc de fapt sa va consume din timpul dedicat proiectului si sa va reaminteasca cine e de fapt in control. Indivizii acestia pot chiar deveni treptat sabotori ai unor activitati corect efectuate. Ca la un moment dat nici nu-i mai intereseaza proiectul, ci sa va tina sub control si sa-si protejeze scaunele de unii prea zelosi. Doar chestie de ego si vanitate… Citeste mai departe »