Cica vreo $4,500 (si mult mai mult, daca vreau) asteapta dupa mine, sa-i iau. Daca-i alatur celorlalte zeci/sute de mii “oferite” prin posta in ultimele luni, de la fel de fel de banci si institutii financiare la care n-am avut vreodata cont, sunt bogat (sic!):
Care e spilul? Ii rambursezi intr-un an, dar cu vreo mie in plus, pentru dobanda si “serviciu”.
Am o imensa pica pe putorile astea de bancheri si creditori. Prin 1994-96 mi-a fost imposibil sa obtin o carte de credit in strainatate, desi lucram in Canada de cativa ani, n-aveam datorii, iar salariul mi-era de 3-4 ori media lor nationala. Dar eram doar un prapadit de imigrant, caruia nu-i acordau incredere. N-aveam credit inca la putori, vezi tu… Acum pare-se ca-l am prea bun. Cu siguranta m-au mirosit jigodiile ca nu-s din aia de-si pierd casele si ce si-au zis? Hai sa-l prostim cu “invitatii”. Ca dobanda si gaura pe care ti-o lasa apoi in buzunar e scrisa cu litere mici-mici-mici doar undeva pe spatele hartiei…
Vad ca si altii constientizeaza o anumita situatie: daca prin blogareala ajungi inerent sa cunosti si destule alte noi persoane interesante, unele prietenii de-acestea “virtuale” transformandu-se in timp chiar in prietenii reale (cu vizite sau intalniri fata in fata), e tot atat de adevarat ca blogul nu numai ca nu aduce nimic celor care-s deja prieteni in viata de toate zilele, dar ii poate indeparta.
Cati dintre prietenii vostri sau rudele ce nu blogheaza va lasa cate un rand pe blog? Majoritatea privesc blogul si blogosfera ca pe un moft insipid, ca pe un mediu in care te imparti tuturor si nu mai dialoghezi personal doar cu ei, facandu-i poate sa se simta ca sunt buricii pamantului.
De multe luni de zile am dat adresa blogului si la destui amici sau rude. In foarte rare cazuri a catadicsit vreunul sa treaca pe aici, sa se prinda in vreo discutie, sa-mi lase o vorba. Mai toti prefera telefonul, email-ul sau messenger-ul. Iar cand ma-ntreaba ce mai fac si ii trimit la insemnarile personale de pe blog, se fac ca ploua. Pai bine bre, daca va doare atata in vezica de soarta mea, ce dreaq ma faceti sa-mi pierd atata timp cu fiecare-n parte? Cand scriu o data pentru toti de ce nu-i bine?…
Canada-Suedia: 5-1! Juniorii hockey-isti canadieni castiga medalia de aur pentru al cincilea an consecutiv, in fata a peste 20,000 de spectatori din Ottawa, capitala Canadei! V-am “incalzit” putin pentru aceasta finala acum doua zile.
Ca sa vedeti ce-nseamna hockey-ul pentru aceasta tara, vizionati fragmentul scurt de mai jos. E golul egalizator al canadienilor din semifinala, in fata rusilor, la numai 5 secunde de final. Meci jucat acum doua zile, pe care aveau sa il castige in tragerile la poarta, intr-un final dramatic:
Secvente proaspete de la meciul de azi inca nu am, dar pot lesne sa compar senzatia avuta cu cea traita altadata, cand Steaua castiga Cupa Campionilor Europeni. Sau cand gimnastele romance maturau pe jos cu restul lumii la olimpiade.
Acum un an scriam asta (cititi-o ca merita, chiar daca-i mai lunga). De-aici in doua zile vom avea aceeasi finala la hockey juniori, in cadrul acestui minunat turneu inceput mereu inaintea Craciunului si terminat dupa Anul Nou. Chiar in ajunul Craciunului am asistat iar la un meci de exceptie, intre Canada si US. Deschisesem televizorul la 3-0 pentru americani. Dar pana la pauza, canadienii au egalat si in final au invins cu 7-4.
Azi tocmai am vizionat un alt meci de exceptie, de-un dramatism teribil: Canada-Rusia. Dupa ce i-au egalat constant pe canadieni, rusii au luat avans cu un gol, la doua minute inainte de finalul partidei. Credeam ca-i totul terminat, ca rusii (nu canadienii) vor juca de data asta in finala cu suedezii. La numai 5 secunde insa de final, canadienii egaleaza! 5-5!!! Urmeaza 10 minute de prelungiri, la fel de dramatice, dar fara nici un gol sa puna capat subit partidei, asa ca se trece la tragerile la porta (foarte similare cu cele din fotbalul de la noi). Sa va mai spun ca au castigat tot canadienii? Care incearca anul acesta sa obtina a cincea medalie de aur consecutiv?
…Mai sunt doua zile pana la finala cu suedezii, aceiasi pe care i-au invins anul trecut in finala, la capatul unui meci dramatic. Iata-i pe tinerii acestia pe atunci, multi dintre ei facand parte si azi din echipa actuala. Vor reusi sa cante iar “O, Canada” in doua zile? Citeste mai departe »
Nu-i prima oara cand facem cate un cadou copiilor de Craciun, si picam apoi noi insine in patima jocurilor. Anul acesta a venit randul consolei Nintendo Wii, pe care am luat-o cu patru telecomenzi (pentru tot familionul) si nu mai putin de cinci seturi de jocuri: Wii Sports, Wii Fit, Wii Music, Wee Play si Mario. Cea mica ne bate constant la majoritatea (ca sta ore in sir sa monopolizeze televizorul), dar pot spune cu mandrie ca detin si eu (deocamdata) suprematia la ceva: in Wii Tennis (parte din Wii Sports). Partea tare cu Wii e ca telecomenzile vin cu detector de miscare, deci mai toate jocurile cer efort fizic, simulari prin aer ale miscarilor pe care le-ai face in viata reala. Am jucat la tenis de-acesta “virtual”, ca ma dor efectiv bratele si spatele…
