Nu stiu cum se face, dar cand iei ceva la bord (un paharel-doua, ca daca esti beat turta nu mai produci nimic) devii deseori capabil sa scrii texte remarcabile si sa marturisesti lucruri pe care le-ai tine altminteri doar pentru tine. Ca (intr-un popor atat de macho ca al nostru) risti sa fii privit ca unul “moale”, daca-ti marturisesti frica avuta altadata, sau ca in tinerete ai fost timid, sau ca au existat momente cand te-ai lasat efectiv induiosat de imaginea vreunui cersetor… Surprinzator insa, asemenea texte plac! Si mai apar si altii, ce capata curaj, sa-si destainuiasca simplu si fara retineri experiente similare.

Sinceritatea place, fiindca toti tinem in noi episoade nemarturisite. E-un fel de razvratire contra notiunii de “imagine”, pe care n-o mai acceptam. Cand vezi si pe altii ca deschid fara emfaza tolba cu amintiri, iesim din tiparele absurde a ce am fost invatati ca nu e bine sa spunem. Pe de alta parte, e si satisfacerea aceea a curiozitatii la viata altuia, la ce-a facut, ce-a mancat, ce chestii “rusinoase” o tine in el… E ca atunci cand te uiti pe gaura cheii la ce face vecinul. Si ai impresia ca intri astfel in posesia unor mici indiscretii si intimitati, nestiute de altii.

Legat de balcanica noastra impregnare cu macho-ism, printr-a 6-a m-am trezit cu trei repetenti in clasa, toti mari golani pe care nu trebuia sa ii superi cu ceva. Eu, premiantul/tocilarul clasei, cred c-as fi fost tinta fireasca a acestor bullies, daca nu m-as fi orientat conform manualului de supravietuitor: il ajutam la teme pe cel numit Barosanul (si zau ca nu i se spunea degeaba astfel), si-asa capatam “protectie”.

Ca tot scriam de timizi, printr-a 7-a ma indragostisem prima oara. Nu stiu daca a fost doar o manifestare hormonala, cert e insa ca picasem lulea dupa o colega de clasa. Dupa care ii picasera ochii si unui alt amic. Mi-e si jena azi sa rememorez acele vremuri, ca amandoi ne-am comportat ca niste idioti. Dupa orele de scoala, ne maimutaream ca doi tembeli veritabili in fata geamului ei. Rupeam flori de prin vecini si i le lasam la intrarea apartamentului, apasand pe sonerie si rupand-o la fuga… Cate a suferit biata fata de la noi, nu vreau sa-mi reamintesc nici acum in detalii…

Mi-e greu sa inteleg azi inversunarea aceasta contra ciudatilor “emo“, la romani. De-acord, inteleg ca nu poti nici sa privesti cu aprobare apucaturi gen “eu ma tai cu lama“, dar vad in general o pica sau chiar ura impotriva lor, doar fiindca sunt diferiti. E sentimentalismul depresiv dus la extrem, pus fata-n fata cu nu mai putin extrema imagine de “fii barbat“. Care la multi inseamna mai degraba “da-te mare”, fii mistocar, trage cat mai multe fete la pat (sau lauda-te cu asta) si cauta-ti neaparat amante, dupa ce te-nsori. Dupa modul penibil in care e perceputa inca la noi notiunea de “barbatie”, modul de viata si manifestare a acestor “emo” ii sperie pesemne pe colericii care-si duc viata prin false bravade. Acel stil “emo” e poate o alternativa gen “iata ca se poate si altfel”. Fara sa te dai zmeul-zmeilor, ca altfel nu te accepta societatea. Dar care societate? A cocalarilor ce nu ezita sa-i ameninte si sa clameze peste tot ca “le-ar trage cu bocancii-n gura“?! Si care-o fac adesea abuziv, sa-si demonstreze virilitatea?!

Apropo de “fii barbat”, aveam pe vremea adolescentei doi buni prieteni, care faceau mereu misto, ca eram singurul dintre noi inca …virgin. Unul tinea o lista cu “victoriile” sale, iar celalalt ne explica mandru (din propria experienta, vezi tu) detaliile procedurii de blow-job. Ii priveam sincer amuzat si nu ma atacam, ca nu vedeam de ce. Intamplarea face ca multi ani mai apoi aflu chiar de la prietene de-ale lor (carora li s-au marturisit, in momente de slabiciune) ca tipii si-au inceput de fapt viata sexuala chiar in urma mea. Si cu atat mai mult mi-am dat seama de stupiditatea si falsitatea imaginii acesteia obligatorie de macho, ce ne e impusa aberant de anturaj si societate.

Exista insa si-un alt gen de sinceritate, care daca-i dublata de tendinte si intentii josnice, te face cu atat mai respingator. E lucrul pe care cred ca n-o sa-l inteleaga niciodata unul ca Mihnea Georgescu, ce se mira la un moment dat ca nu-i apreciaza “pulimea” faptul ca e sincer. Stim toti ca-i plin de arivisti si politicieni care doar la nivel de “pulime” ne considera, dar n-o spun niciodata. Pentru care politica e-un simplu business extrem de profitabil. Cu ce-ar fi insa Mihnea mai presus de ei? Prin faptul ca ne-o spune? Apreciezi oare mai mult o jigodie cand iti marturiseste hmm… sincer… ca da, e jigodie?

Blogul lui Georgescu isi pierde incet farmecul. Omul a inceput sa baneze in masa pe cei care mai ieri completau prin comentarii simpatice aritmetica de Pogonici a debusolatului “Nobil”. Iar respectivul si-a dat jos stratul subtire de poleiala inchipuita, si a iesit la iveala frustratul, provincialul sadea care raspunde la sarcasmul celor evident amuzati prin invective barbare de “tarani”, “goy” sau “nesimtiti”. Pacat ca omul nu-si da seama ca valoarea lui venea tocmai din simbioza aceea ciudata, dintre bufoneria sa naiv de sincera si reactia oripilata a maselor. Fara acea simbioza, pretentiile sale ridicole de intelectual sau cult il trec in randul atator altora, de care deja ne-am saturat si ne e sila…

• Zodia Leilor
• Zau, n-as vrea s-ajung celebru
• WordPress-ul si puterea pe mana idiotului
• Wikipedia, DexOnline si proiectele colaborative
• Vorbeste, ca-ti dau premii!