[O povestire mai mult sau mai putin imaginara. Crampeie de viata din realitati traite de cei "din afara".]

Era una din zilele acelea ploioase din octombrie, de pe coasta de est a Americii, cand toamna vine rapid si rugineste brusc frunzele, chemand prematur crivaturile iernii. Conduceam masina de la Montreal spre suburbia Boston-ului, invitat de un fost coleg de facultate si vechi prieten intr-o vizita de sfarsit de week-end. Suna celularul, raspund. E sotia (ramasa acasa cu cea mica):

- Asculta, te-a sunat iar maica-ta. Ca de-obicei, am sunat-o eu inapoi (sa nu-si cheltuiasca ei banii), si m-a tinut la telefon vreo ora, sa se planga… Sa-mi arate iar cat de sacrificati sunt ei in tara si cum isi bat “altii” joc de ei.

- Ce-a mai facut? intreb eu deja incruntand sprancenele si presimtind ca iar a mai facut o boacana.

- Ce sa faca, auzi si tu: banii aia de i-ai trimis acum doua luni, sa-si ia mancare, cica i-a bagat pana la urma intr-o afacere “tare”, in care “sigur” iti triplai contributia intr-o luna-doua. Acum imi spune ca-i mare tam-tam cu firma aia, ca s-a scris deja si-n ziare despre ei, ca-s escroci. Banii nu poate sa si-i mai scoata. A “imprumutat” pare-se ceva si de la taica-tau, fara ca el sa stie, si-acum are scandal cu el.

- Of, Doamne! izbucnesc cu naduf (cu ani in urma, pierdusera in acelasi fel mii de dolari la Caritas). Lasa ca mai vorbim de asta cand ma intorc.

Era a nu stiu cata oara ca planul initial de a le trimite cate ceva doar periodic nu tinea. Mai mereu se intampla cate ceva (de genul “cine o cauta, o gaseste”) si-a trebuit uneori chiar sa ne imprumutam de la altii, sa-i scoatem din belea. Nu spun ca povestea imi pricinuia si discutii suparatoare cu sotia, care nu privea cu ochi buni cand nevoile “alor mei” le depaseau cu mult pe cele “alor ei”, la care de asemenea trebuia sa fim … sensibili. Iar pentru fiece suta de dolari, cheltuiam alti 30-40 de dolari (necontabilizati!) la telefon.

Soseaua incepea deja sa se aglomereze puternic, in apropiere de Boston. Cornel Badea, prietenul la care ma duceam, sosise de curand in State, cu toata familia, dupa ce petrecuse ani buni in Belgia, la un doctorat la care muncise din greu si pe nimic atata timp. Ca sa-si poata intretine familia (sotia si doi baieti mici), se angajase ca analist la o firma de la periferia orasului, la o ora de casa. Salariul? Cam un sfert din cat ar primi un american la aceleasi calificari. De-aceea poate-o si auzeam atat de des pe Ioana (sotia lui) ca se plange. Iata-ma ajuns: un bloc de doua etaje, balcoane mici cu grilaj de fier, la doi pasi zgomotul autostrazii si mirosul lejer al gazelor de esapament. Imi deschide Ioana, cu un zambet obosit si oarecum fortat:

- Bine ca ne mai vedem si noi, ca tare-ti mai ducea Cornel dorul… Hai intra, ca vine si el intr-o clipa.

Cei doi baieti ai lui (pe care acum ii vedeam pentru prima oara) ma privesc cu sfiala. Le dau jucariile aduse cadou, le iau timizi, si-mi spune Ioana cu repros:

- Ii inveti rau, ca noi nu prea le luam atatea…

Stiam ca aveau si alti oaspeti acele zile, care dormeau la ei (eu imi rezervasem peste noapte o camera la un motel ieftin). Ioana imi face repede cunostinta, de cum dam cu ochii unii de altii:

- Magda si Vasile, cu cel mic al lor. Tocmai au sosit direct din Romania. Zi si tu: au castigat green-card-ul la loterie.

Dau mana cu Vasile: ma priveste insistent in ochi si nu-mi lasa o secunda:

- Dumneata cu ce te ocupi?

Ii spun pe scurt ce fac, ii zic ca locuim in Canada (“Canada? Pai ce cauti dom’le acolo, c-aici in America se fac banii!”), apoi il intreb despre el (si-atata astepta):

- Pai io am fost mare manager la o companie germana din tara, frate, sa-ti spuna si Ioana (Ioana alerga sa prepare niste sandwich-uri)… A tras nevasta-mea de mine sa vin aici, ca altfel…

Suna la usa, apare si Cornel. Aproape sa nu-l mai recunosc: imbatranit, tras la fata, cu ochii obositi. Nu-l mai vazusem de vreo zece ani, de cand plecasem din tara. Cornel fusese seful nostru de promotie, un om calm si saritor, cu multe talente artistice in plus. Din ce-mi mai aduceam aminte, avusese premii si pe la sesiunile de comunicari stiintifice la filozofie. Canta la pian si la vioara, si nu cred sa mai fi cunoscut pe careva atat de polivalent.

Ne privim unul pe celalalt, iar ochii spun tot, parca nici n-avem nevoie sa vorbim… Ne strangem in brate, mai sa ne dea lacrimile la amandoi, ne-ntoarcem complimentele de “ce-ai mai imbatranit”, spuse cu-atata duiosie, si parca simt ca viata-i nedreapta, c-au fost atatia ani intre noi in care n-am mai putut sa ne vedem. Ii dau ragazul sa se schimbe de haine, cei mici i se agata de piciore si nu-l lasa, Ioana ii cere ajutorul cu nu stiu ce, iar Cornel cauta sa raspunda calm la toate, parca-i obisnuit de cand lumea cu tot stresul acesta.

- De cand a inceput sa lucreze la astia – imi spune Ioana – nu-l vezi acasa decat dupa ora 8. Se speteste acolo, pe-o leafa de nimic. Si face mai mult “coaching”, ca seful lui nu-si cunoaste meseria si nu stie sa-i puna pe ailalti la treaba. Las’ sa-ti spuna el…

- Ehe – se baga si Vasile in vorba – poate n-are el destul talent la asta, ca la mine zbarnaiau aia in tara, cand ma-nfigeam in ei. Imi luam liber pe la pranz vreo trei ceasuri, mai treceam si pe-acasa sa mai dorm. Cornele, am vazut ca tu nu te pricepi dom’le sa “ungi usile”, d-aia o duci cum o duci.

Iese nevasta-sa, Magda, suparata din dormitor:

- Ioano, da cum se-aude draga in halu’ asta cum calca ai de sus?

Ioana se scuza, c-asa-s casele pe-aici, din “carton”. Il vad pe Vasile ca-l pisca iar limba:

- Lasa draga, ca stiu pe altii care-au reusit, si nu stau in cotete d-astea.

Aveam sa aflu mai tarziu ca oaspetii le aterizasera pe cap la o rugaminte a unei prietene de-a Ioanei. Acestia ocupau singurul dormitor, in timp ce Ioana, Cornel si cei doi copii ai lor dormeau pe-o canapea rabatabila, in sufrageria in care stateam, si-n care Vasile pufaia cu ifose si fara jena dintr-o tigara de foi.

- Se face deja o luna de cand stau la noi (imi sopti Ioana). Venisera pentru cateva zile doar, apoi le-a fost greu sa-si gaseasca locuinta, ca la toate vad cate-o hiba si nu le place. Magda mi se plange de toate: ca e zgomot, ca apa n-are gust, ca painea e fada. Auzi si tu: ce vina am eu ca nici macar painea nu-i ca-n Romania?! Iti spun sincer ca m-au innebunit de cap, ca toata ziua nu fac altceva decat sa colinde prin oras, job nu-si cauta inca (Vasile doar le trage cu “Ehe, las’ c-or sa umble astelalti dupa el, ca el a fost mare manager colo…”), iar Cornel al meu sta si nu le zice nimic! Ba le-am mai “imprumutat” si bani (mare minune dac-o sa-i mai vedem vreodata inapoi).

Cornel vine dupa un timp cu o scrisoare in mana.

- Frate-meu saracu’… I-am trimis acum un an bani de casa, si-acum imi scrie ca n-au ce manca.

- Lasa, Cornele – zice Ioana – ca ultima oara si-a luat statie cu banii de la noi. Si nu orice, ci AKAI, de trei ori mai scumpa decat orice ne-am luat noi vreodata aici, in Occident.

- E, tu stii cum e in Romania, snobism. Acolo daca n-ai ultimul racnet, se uita altii stramb, ii raspunde Cornel impaciuitor.

- Hai sa-ti zic si tie – imi spune Ioana suparata – cum l-a luat frate-sau pe fraieru’ asta de barbatu-meu cand i-a zis sa-l ajute sa emigreze si el, in Canada sau Australia. Da’ de ce nu-i zici tu, Cornele?

Cornel ma priveste si tace. Pare-atat de obosit, ochii parca-i trec prin aerul statut si nu se opresc niciunde.

- Taci, nu? continua Ioana. L-a luat, auzi si tu, ca el e patriot si nu pleaca din tara, ca el sta sa manance salamu’ ala cu soia, nu ca noi astelalti, de-am sters-o. Iar Cornel ii trimite de ani de zile bani cu galeata, iar noi stam cum stam in timp ce Octavian se plange ca n-are.

- Ei, sa nu-mi spui ca frate-tu e Octavian Badea, de la RCI, mai Cornele?! sari Vasile.

Ba chiar el era, iar Vasile il cunostea bine. Se-ntoarse spre Magda, care era nedumirita:

- Pai nu ne-am intalnit frate asta vara la Forum, la Costinesti? Da, Magda, ala de facea pe barosanu’ cu sutele de dolari pe masa, la bar…

Ma-ntorc spre Cornel, ingalbenise. Ioana scoase cu naduf o maraitura si pleca trantind usa in dormitor. Iesi dupa cateva minute cu o alta scrisoare in mana:

- Uite-aici – ne arata ea strigand – uite cum il ia pe natotu’ asta al meu: ca el a preferat sa ramana acolo, sa se sacrifice si sa faca totusi ce-i place, chiar daca asta nu-i aduce nici un ban. Cauta de ani de zile sa “porneasca o afacere”, si-am rupt mereu de la gura copiilor sa-l ajutam pe “saracu’ Octavian”. I-a luat casa, in timp ce noi stam de ani de zile cu chirie in case d’astea “de carton” (cum zice Magda). N-am mai avut concediu de nu stiu cati ani, si traim cu salariul de la o luna la alta. Mai Vasile, zi si tu – c-ai plecat abia acum din tara – voi chiar ne luati, pe noi astia plecati, de idioti?

- Ei, lasa draga, ca sunt destui care se descurca, nu ca voi, ingana Vasile cu privirea in alta parte, si turnandu-si inca un pahar din wisky-ul adus de Cornel la sosire.

Am plecat trist si cu capul greu de la ei in acea seara. Sa fi fost fumul de la tigarile lui Vasile? Sa fi fost durerea ca am regasit in prietenul meu Cornel un om atat de abatut, atat de inchis in el insusi, parca fara vlaga? Nu stiu.

Pe drumul de intoarcere spre Montreal, vorbesc iar cu sotia, pe celular:

- Vezi ca acum a sunat taica-tau din tara, si mi-a cerut sa-ti spun sa-i trimiti mai intai lui bani, pe aia de i i-a pierdut maica-ta la loterie, ca altfel nici nu mai discuta cu tine. M-a luat asa tare, de parc-am fi fost noi vinovati cu ceva. Ca “ei s-au jertfit toata viata s-o ducem noi bine, iar acum ii lasam sa moara de foame”. Auzi si tu!

Tac. Privesc pe geam, ploua… De maine ma duc iar la munca, o munca ce nu-mi aduce nici o satisfactie, dar pe care trebuie s-o fac, c-avem oameni de ajutat prin tara… Roata de la masina sare peste un hop de pe sosea, si tresar brusc:

- Stii ce?… De cand nu i-am mai luat noi o jucarie celei mici? Lasa-i putin pe cei din tara si asculta-ma: hai sa iesim si noi trei o data la restaurant, sa vedem cum e…

---

Evenimentul Zilei, 27 noiembrie 2003 :

“Cele aproximativ 175 de milioane de imigranti din intreaga lume constituie deseori principala sursa de venituri pentru tarile lor de origine, dar si pentru statele bogate care recunosc tot mai mult rolul vital al acestora pentru economie, transmite AFP, citind concluziile conferintei OIM, care a avut loc saptamina trecuta, la Geneva. Numarul imigrantilor a crescut de la 75 de milioane in 1965, la 175 de milioane in 2002, iar aceasta tendinta continua, conform OIM. Acesti imigranti trimit anual familiilor lor 72,3 miliarde de dolari, conform unui studiu realizat de Banca Mondiala, pe anul 2001. Totusi, OIM evalueaza aceasta suma la 100 de miliarde de dolari sau chiar la dublul acestei valori, daca se tine cont de platile nebancare. La conferinta OIM, tarile in curs de dezvoltare au anuntat ca doresc sa mentina fluxul de migratie, stabilind acorduri cu tarile de origine ale imigrantilor, in vederea garantarii statutului juridic si ameliorarii conditiilor de trai ale acestora. La rindul sau, OIM face eforturi pentru a impiedica plecarea specialistilor din tarile lor sau pentru a-i determina pe acestia sa revina in tarile de origine.“

---

Etichete: Diaspora
Articole similare

• Vestul socialist
• Valoarea sutei de dolari
• Teama de a angaja straini
• Taxe la peste $120,000
• Simulare Alegeri 2008 in Diaspora