Ca tot n-am somn, sa continui deci serialul acesta. Am pus intrebarea aici si m-am referit mai intai la asteptarile romanilor de la americani imediat dupa razboi. Razvan descrie la un moment dat modul in care am adoptat stilul de viata american, si ma intreb daca asta nu-i parte serioasa din problema, daca nu cumva ne-am cladit pretentii oarecum deplasate pe baza acestui fenomen:

“Pentru generatia noastra, americanii reprezentau tot ceea ce este interzis, masini puternice, casetofoane si electronice la care ne gandeam cu drag. In plus, pentru noi americanii erau o forta mondiala ce ne trimitea (ce-i drept cu picatura) filme si desene animate de care ne indragostisem. Orice productie americana, oricat de proasta sau de comerciala ar fi fost ea, era de sute de ori mai buna decat cele doua ore de “Cantarea Romaniei” de la TV. [...] Oricum, pentru noi limba engleza (in dialectul american) a fost foarte importanta, toate miscarile de hipioti, rockeri, havy-metal si multe altele ne veneau de peste ocean.”

Deci, daca ne-a placut Mickey Mouse, daca ne-am topit dupa filmele americane si muzica disco, daca am adoptat pana si hamburgherii, americanul trebuie musai de-acum sa ne adopte, ca pe-un copil orfan si sarac care incearca sa devina copia fidela a altora. Este desigur abrupt spus, dar pe undeva se prea poate ca-n mintile multora acest gen de logica sa se fi format.

Eu unul, de pilda, tot nu-nteleg de ce pana si o persoana respectabila ca Razvan tot foloseste termenul “ne-au abandonat“, cu referire la americani. Nu-i oare acelasi strigat de copil orfan (metaforic vorbind)? Nu-i oare problema ca americanul nu ne-a adoptat de fapt, asa cum multi am cautat sa le adoptam stilul de viata si chiar valorile (chit ca acestea veneau cu un vid de cultura)?

Mai scrie Razvan:

“Noi nu ne doream altceva decat o recunostere asupra a ce reusisem sa facem, o recunoastere asupra greselilor lor, cand ne-au abandonat in bratele Ursului Rosu. In plus, speram ca se lanseze si pentru noi un fel de plan Marshall ca un semn de impacare dupa atatia ani. Dupa un timp, ne-am steptat ca macar companiile private americane sa investeasca mai substantial la noi. Nimic nu s-a intamplat. Ei au venit, cam tarziu si cam putini, cu fonduri prea mici. Ne-au lasat in pace, ne-au uitat, s-au ferit de noi, oricate invitatii si maini le-am intins.”

Iar mi-este greu sa inteleg acest gen de “recunoastere” din partea unei tari pentru care Romania, la capatul celalalt al globului, e pentru US ce e Uguanda pentru noi: o mica tara printre (foarte) multe altele, cu capitala la Bu..bu..budapesta (sic). Sorry, dar oricat si-ar dori unii, nu cred ca americanii au puterea economica sa faca planuri Marshall pentru cate tari au simpatizat cu ei si pe care n-au putut sa le ajute. E o realitate pe care-am putea-o lesne sesiza punandu-ne simplu in locul lor, fara sa mai vedem totul din pozitia privilegiata de burici ai pamantului (ca-mi cer iar scuze, dar cam asa gandim).

Companii americane stiam ca au venit. Si Microsoft-ul, si Oracle sau IBM. Sa nu mai spunem de McDonald’s sau Coca-Cola, fiindca astia se instaleaza prin orice tara primii. “Cu fonduri prea mici“, mai zice Razvan, urmat apoi de “mainile intinse“. Ei, aicea-i buba, zic eu. Ca toate ajung in final la pretentiile economice, financiare, pe criteriul mainii intinse. Mana intinsa a prietenie – sunt sigur ca asta gandea Razvan. Dar, cum ii spuneam deja, eu vad automat in minte celalalt mod al intinsului mainii, cu care suntem prea familiari si de care mie, cand e vorba de romani in general, imi e putin rusine. Ca orice om care-a plecat sa lucreze in afara poate sa-ti spuna ca nimeni nu-ti da niciodata nimic pe ochi frumosi, oricate maini prietene i-ai intinde. Business is business si trebuie sa pui osul la munca sa obtii ceva. Scuze pentru duritatea vorbelor, dar cam asa vad lucrurile…

• Presedintele Romaniei …Antichrist
• Miorita, sport national
• Eroi vedete
• Ce vor romanii de la americani? (II)
• Ce vor romanii de la americani?