Din diferite mesaje pe privat, aflu ocazional cum foste cunostinte din trecut sau chiar unele rude apropiate, cu care n-am mai stat in legatura de multi ani (din motive pe care n-o sa le expun aici), stau cu ochii pe tot ce scriu si imi rastalmacesc negativ spusele. Sunt unii care, cat or fi ei de “academicieni de renume mondial” (ca tzatza Leana de altadata), au puterea de intelegere a unei lacuste si privesc instinctiv cu ochi rai orice meditatii pur existentialiste si personale pe care le-as face prin intermediul blogului.

I-as invita pe acesti indivizi, care pretind ca “imi vor binele”, sa-si vada mai degraba de-ale lor si sa ma mai scuteasca de teorii sau reprosuri ieftine. Exista intotdeauna o limita de auto-cenzurare in cele ce scriu, pe care cred ca n-am depasit-o vreodata si n-o s-o depasesc, tocmai fiindca nu doresc si nu caut sa imi expun viata in intregime pe blog, sau sa ajung la “spalari de rufe” cu acel caracter penibil de “hai sa vedem ce zice gura satului”.

Sa exemplific cu cele patru genuri de scrieri pe care le vad aici cu acel specific realist.

De-ale vietii, neutre

“Povestiri cu cersetori” e una din scrierile in care am redat autobiografic o intamplare personala de altadata, la care desigur nimeni n-ar putea sa-mi reproseze ceva de rau. Cred chiar ca e bine cand tot mai multi povestesc despre asemenea intamplari, fara retinere, ca sa-ntelegem ca trairi bizare, despre care nu se scrie prea mult, fac parte din viata tuturor.

De-ale blogosferei

Despre ce se intampla in public, din interactiunea pe virtual, toti scriem si e normal. Un exemplu de asemenea text critic e “Specimene”, ca exista indivizi ale caror acte depasesc limitele bunului simt si merita tratate ca atare.

Personal meditative

La “Valoarea sutei de dolari” am descris cazul unui fost bun prieten si deceptia pe care am avut-o la reactia sa fata de ajutorul meu de altadata. Ce-as vrea sa se observe e totusi protejarea anonimatului acelui individ, tocmai cu scopul de-a nu se ajunge la balacareli in public si a nu ii expune propria persoana. Cata vreme doar eu si el stim exact despre cine e vorba, cata vreme lui nu i se aduce totusi direct nici un prejudiciu, iar eu am fost interesat doar de mentalitate si atitudine, cred ca sunt singurul care si-a luat cu adevarat riscul de a fi judecat. In cele din urma, el nu a aparut decat ca un personaj cat se poate de real, dar complet neidentificabil, intr-o povestire pe net.

Schite si nuvele

La “Sacrificiul romanului ramas la vatra” specificasem clar in antet ca-i vorba de “o povestire mai mult sau mai putin imaginara“. In genul acesta epic combini elemente realiste, pe fondul unui scenariu la care nu exista vreo obligatie de a reda intocmai detaliile cronologice din viata reala. Multe din personajele unei asemenea schite pot fi desigur fictive. Si chiar daca in lumea reala am intalnit cert la un moment dat un individ cu trasaturile precise ale vreunui “Cornel Badea”, acesta nu este totusi decat un personaj fictiv in scrierea mea. Eu insumi sunt un personaj semi-fictiv in acel text, si credeam ca asta se vede simplu si din natura redarii si a dialogurilor. Sa ma trezesc mai apoi cu diverse corectii ca “X n-a dat de fapt telefonul acela lui Y” sau “n-a cerut aia”, asta dovedeste doar puterea de realism a scrierii mele. Cand este clar vorba de o schita, nu autobiografie (ca in cazul anterior)!

Nici “Cel mai iubit dintre pamanteni” nu este totusi un roman pur autobiografic, fiindca nu stiu ca Marin Preda sa se fi ocupat vreodata cu vanatoarea de sobolani (ca sa dau un singur exemplu). Romanul contine cu siguranta multe transpuneri ale vietii si experientei personale a autorului (alias “Victor Petrini”), dar este totusi un scenariu semi-fictiv, ce cauta sa redea trairi si mentalitati ale vietii de pe vremea lui Ceausescu, nu intamplarile la litera ale marelui prozator. Exista de asemenea puzderie de romane, nuvele sau schite, scrise la persoana I doar ca figura de stil.

———————————————————-

Acestea fiind zise, rog inca o data pe cei ce trag incognito cu ochiul la ce scriu sa ma mai lase in pace cu interpretarile lor bolnave si chiar rau-voitoare. Exista limite la redarea exacta a trairilor si intamplarilor mele din viata reala, pe care nu le-am trecut si nu le voi trece vreodata. Nici nu consider “marele public” rezolvator al dilemelor altora si nu caut validarea oricui in aspectele pur personale ale vietii. Prin prisma existentialismului, ilustrez mai mult mentalitati si atitudini pe care le vad adesea reprosabile, pattern-uri ce pot fi constientizate si la altii, modalitati de gandire ce ne dauneaza noua insine, ca natie.

Spalarea rufelor in public, privitor la neamuri sau alte cunostinte, nu si-a avut si nu-si va avea vreodata locul pe acest blog. Celui pe care il deranjeaza unele lucruri scrise de mine pe-aici, fiindca se recunoaste singur in cele povestite, ii recomand …oglinda.

• Zodia Leilor
• Zau, n-as vrea s-ajung celebru
• WordPress-ul si puterea pe mana idiotului
• Wikipedia, DexOnline si proiectele colaborative
• Vorbeste, ca-ti dau premii!