Urmariti show-urile live, noua gaselnita (inceputa de-acum cativa ani) a televiziunii americane? Atunci trebuie sa fiti familiari cu “Survivor”, “American Idol”, “The Amazing Race”, “Fear Factor”, “America’s Next Top Model” si “The Apprentice”-ul lui Donald Trump, clonat la un moment dat si pentru Martha Stewart, proaspat iesita din puscarie.

Mai toate folosesc acelasi simplu concept, bazat pe surprinderea neregizata (de fapt semi-regizata) a emotiilor unor competitori, pusi sa se intreaca pentru o miza anume. In “Fear Factor” sunt obligati sa manance gandaci, in “American Idol” se intrec pentru reusita in muzica, “Top Model”-ul e un show gazduit de frumoasa Tyra Banks, iar “The Apprentice”-ul ofera alesului sansa de a lucra pentru una din aceste mult-mediatizate si controversate figuri: Donald Trump sau Martha Stewart. Ma voi opri cu precadere la acesta din urma.

Apprentice-ul a fost pe cat de adulat, pe-atat de criticat. Tinerii in cautare de faima rapida si recunoastere gasesc in Trump modelul ideal pentru a copia modul de parvenire in viata. Viata tumultoasa a lui Trump, femeia in permanenta tanara si frumoasa de langa el, aparenta lasata de a fi un personaj ce nu accepta decat luxul extrem, tupeul, acestea si multe altele, sunt toate motive de atractie in ziua de azi. Iar Trump, cel putin pana acum, nu dezamageste. “You’re Fired” a devenit instantaneu marca de comert, iar show-ul a fost hit-ul canalelor de televiziune acum cativa ani. Multe din show-urile acestea sunt controlate de vedetele lor: si Trump, si Tyra Banks, detin drepturi de producatori. Iar Simon Cowell (un producator de discuri necunoscut public pana mai ieri) si-a castigat faima si bogatie prin tupeul si modul direct in care arunca rahatul in fata cantaretilor netalentati ai Idol-ului. E mult sens in ceea ce spune, iar succesul e pe undeva meritat.

Revenind la Trump, interesul pe care-l gasesc inca in show-urile sale sta mai mult in jocul dedus din culise, in ceea ce nu ti se-arata direct, dar “vezi”. E strategia de spectacol de televiziune, cu scop precis de-a obtine rate cat mai mari de audienta (ca aceasta e sursa primordiala de venit), ca-n jocul de sah. Cu catva timp in urma, erau semnale ca Apprentice-ul (in special cel al lui Martha Stewart) dadea semne de slabiciune. Si dintr-o data, in aceeasi saptamana, te trezesti cu elemente novatoare, menite sa sparga rutina hebdomadara a concedierii unui singur individ pe episod: Trump concediaza dintr-o singura lovitura DOI candidati, si-apoi PATRU! Stewart concediaza si ea doua fete. Pe-aceeasi nota, Tyra Banks lasa impresia ca invita deodata doua fete candidate la top model sa-si faca bagajele si sa plece. Sa plece … da, insa … la Londra!! In acel episod n-a dat de fapt afara pe nici una, insa a speriat candidatele si a captat spectatorii prin aceeasi tematica a iesirii din rutina.

Miscarile au fost si sunt interesante, ramai chiar cu gustul amar ca nu gasesti mai multe surprize pe episod. De pilda, in unul din ultimele episoade ale lui Trump, nici unul din cei trei membri ai echipei castigatoare nu-i de acord ca managerul proiectului sa fie scutit data viitoare de riscul expunerii la concediere, daca echipa pierde. E, daca nu ma-nsel, un caz unic de vot de blam, si situatia se putea exploata punand pe-acest individ in postura de candidat la licentiere. Traditia cere insa ca unul (sau mai multi, in ultimul timp) din echipa care a pierdut sa fie dat afara.

Cat este si cat nu e regizat din toate aceste spectacole? In majoritatea cazurilor, emotiile candidatilor sunt surprise natural. Ei sunt cobaii acestor emisiuni si ii gasesti adesea traumatizati, plangand, distrusi, nervosi, aratandu-si pe fata caracterul. Sunt insa judecatorii acestora surprinsi total instantaneu in deciziile lor? Imi vine greu sa cred ca Trump sau Stewart iau deciziile de concediere doar in urma scurtei intalniri dinspre final din sala conducerii (“board”-ul). In urma scurtelor opinii exprimate de cei doi asistenti executivi si-a ceea ce reiese din galceava candidatilor. Nu ca acesti doi oameni, care sunt obisnuiti in viata cu luarea rapida de decizii si manevrarea cadrelor, nu au potentialul s-o faca si “live”, in fata camerelor. Dar show-ul de televiziune are intai menirea primordiala de a face bani, si-abia apoi de a le promova figura si-a le imbunatati popularitatea. Mi-e greu sa cred ca orice decizie de concediere a unuia nu se ia adesea anterior, dupa studierea ratelor de audienta, a preferintelor spectatorilor si consultarea unor experti din culise. Dai afara pe cine nu trebuie (chiar daca merita) si te trezesti cu favoritul spectatorilor disparut din peisaj pe restul episoadelor.

Show-ul e interesant si pentru jungla in care sunt fortati candidatii. Tradarea, ipocrizia, manipularea, intimidarea, loviturile sub centura … toate sunt permise pentru supravietuire. Inveti destule dintr-un asemenea spectacol. Dar urmariti cu precadere ceea ce nu-i atat de aparent, ce nu vi se serveste mura-n gura. In fiece episod, scopul celui care a inteles jocul nu este acela de a se propulsa in fata, ci de a nu fi el cel expus concedierii. Cu alte cuvinte, avansezi gasind de fapt un altul din cei prezenti, pe care sa pice de magareata. Lectie interesanta de viata, pentru cine are rabdare sa-i inteleaga subtilitatile…

Nu va grabiti iarasi sa trageti concluzii pe marginea criteriilor general valabile de a fi pastrat ca bun candidat. In orice interviu de angajare ti se-arata ca trebuie sa fii asa si pe dincolo ca sa starnesti interesul patronului si sa te angajeze. Multe din tot ce invatati astfel sunt chestii bidon. Urmariti atent cazurile din Apprentice, si nu fiti surprinsi daca oameni capabili, care si-au facut corect treaba si poate nu trebuiau dati afara, au fost totusi concediati in locul unora mai putini capabili. Dar care au dat dovada de loialitate (fata de Trump sau Stewart) si mai ales n-au facut acele elementare erori pe care, iata, si cei scoliti la Yale sau Harvard le comit. Un singur exemplu numai: crack-ul unora cu cateva minute doar inainte de indeplinirea unei sarcini. A da inapoi de la ceva e inadmisibil, chiar daca ai atunci impresia ca n-o sa te-achiti bine de sarcina. Cel care a sarit in ultimul moment sa-l inlocuiasca pe balbait, a fost intotdeauna apreciat, chiar daca modul in care s-a achitat de sarcina n-a fost stralucit. E ca in jocul de sah: nu trebuie neaparat sa ataci, ci mai ales sa profiti de descoperirea celuilalt. Putine cazuri au fost in care concedierea sa fi venit de la vreunul care nu s-a lasat singur descoperit, care n-a facut vreo astfel de eroare majora, ce altfel putea fi evitata.

Show-urile acestea pot fi privite drept comerciale, tipicare, nereprezentative pentru ceea ce intampini de fapt in viata. Cert e insa ca, dincolo de savurarea emotiilor “pe viu”, e valoarea aceea a strategiei “din spate”, pe care esti lasat singur s-o descoperi. Si-aici insa esti lasat doar cu impresia ca producatorii nu sunt constienti de asta. Dar cui ii pasa?

• Filme si cupluri
• Zodia Leilor
• Zau, n-as vrea s-ajung celebru
• WordPress-ul si puterea pe mana idiotului
• Wikipedia, DexOnline si proiectele colaborative