Spre sfarsitul anilor 90 am avut in Montreal o “furtuna de gheata” (de fapt polei), care-a culcat la pamant timp de cateva zile jumatate din reteaua electrica a Quebec-ului. Am stat ca pe vremea lui nea Nicu, fara caldura in casa, fara lumina si fara aragaz (ca mai toate erau electrice). Iarna, la -20 de grade afara. Stalpii de tensiune se prabuseau pe kilometri intregi din cauza ghetii.

Un reportaj de la televiziune din acele zile m-a pus pe ganduri. Quebec-ul era, daca nu ma insel, pe primul loc la numarul de asistati social, la cei care mancau banul statului (de fapt banii din impozitele celor ce munceau, ca si la taxe era Quebec-ul pe primul loc), fie pentru ca nu gaseau de lucru, fie ca nu le convenea ce gaseau. La asistenta sociala nu puteau blama imigrantii, ca numarul quebecosilor “de souche” (i.e. la origine) era covarsitor. Imigrantul de obicei venea si cauta de lucru, acceptand in cele din urma mai orice job.

Cu stalpii aceia cazuti, era bucurie mare, ca aveau brusc nevoie de forta de munca, deci s-au deschis subit mai multe job-uri. Iau reporterii interviuri mai multor quebecosi de-astia francofoni, aflati in starea de “arde gazul”. Si nu-mi cred urechile la ce aud la cel putin trei din cei intervievati: “Da, ma intereseaza o pozitie de manager sau sef de echipa“.

• Vestul socialist
• Valoarea sutei de dolari
• Teama de a angaja straini
• Taxe la peste $120,000
• Simulare Alegeri 2008 in Diaspora