Un roman cam suparat pe viata isi exprima mai demult opinia pe-un forum romanesc cum ca-n Vancouver s-au amestecat oameni din toate clasele sociale, iar viata grea i-a tarat pe multi intelectuali in aceleasi randuri cu muncitorii. Dupa parerea lui (pe care i-o impartasesc), in Romania de ieri se crea o anumita separare, daca nu intre asa numitele clase sociale, cel putin la nivel de grupuri bazate pe afinitati comune. In strainatate insa, e mult mai greu sa-ti gasesti rapid grupul de prieteni romani cu preocupari si mentalitati asemanatoare.

In pofida unei aberatii aruncate de un inchipuit trubadur al artei si culturii in acest indepartat colt de lume – cum ca romanii ar fugi pe-aici “ca ciumatii” unii de altii – mi-a fost dat sa vad, in cei peste 18 ani prin diferite tari din lume, ca romanul tot cu romani cauta sa se intalneasca. Nu, nu neaparat ca i-ar fi tare drag de ei (sunt foarte multi cei care, pentru perioade lungi de timp, nici nu mai vor sa vada-n fata si sa aibe de-a face cu alti romani), ci poate mai mult datorita neadaptarii sau neputintei (deseori voluntare) de aderare la mentalitatile si stilul de viata al unei lumi bogate, dar relativ searbada in gandire si valori culturale.

Vorbele romanului nostru (cel suparat pe viata) m-au pus pe ganduri. Sa fie asta explicatia relativa a lipsei de confort pe care-o percepem multi atunci cand avem de-a face cu ceea ce numim “comunitatea romana” dintr-un oras sau altul al Canadei? De unde oare sentimentul unei atmosfere pestrite a atator picnicuri, festivaluri sau alte “manifestari” romanesti? De unde sentimentul ca-ntre doi lideri ai unui aceluiasi centru comunitar e uneori o distanta de la cer la pamant: ca unul intelege de zece ori mai rapid ca celalalt despre ce e vorba, ca are un cu totul alt mod, mai elevat si mai diplomat, de a pune problema si de a o rezolva? Lipsa de “implicare in comunitate” e deplansa mai peste tot in Canada. Nu sunt destui care sa participe, care “sa faca ceva”, si-atunci orice somer sau asistat social (se zice acum mai degraba “om care face studii”) e binevenit pe-un scaun de “director” al unui centru comunitar sau in consiliul parohial al vreunei biserici. Lipsa de participare creaza posibilitatea mediocritatilor de-a se afirma si, mai grav, de-a ajunge sa vorbeasca in numele tuturor romanilor din acel loc, in fata alesilor politici. Ei sunt cei care ne reprezinta si care-ajung invariabil sa ne traga de urechi, pe noi ceilalti, ca nu punem mana sau ca nu aducem destui bani sa servim nobila lor cauza. Iar noi ceilalti, cine suntem? Oameni prea prinsi cu vreun servici ce ne solicita toata energia. Oameni care n-avem nevoie sa ne consumam periodic in certurile lor obisnuite. Care n-avem nici timpul, nici rabdarea, de a ne inhama ca “voluntari” sub indrumarea unuia care-ar avea toate motivele sa fie el insusi indrumat.

In majoritatea comunitatilor romanesti din afara se poate remarca cel putin unul din urmatoarele pattern-uri:

• Tendinte bisericesti, cu preoti ce-si aroga treptat si drepturi divine de-a se baga si controla mai tot ce misca in comunitate.
• Centre comunitare laice, asociatii, fundatii sau grupari in care se strang cu precadere cei cu gura mare si iz de functionari, carora nu le convine sa fie dirijati de vreo sutana.
• Manifestari asa-zise culturale, la care se mananca multi mici, se canta perinita si (mai nou) manele, si se recita din Eminescu sau Alecsandri.
• Orice comunitate ajunge desigur sa aibe revista ei, uneori culturala (in care suntem certati ca ne pierdem “samanta”), alteori de genul magazin (in care se vinde si face publicitate la orice).
• Implicarea politica vehementa, fie net impotriva puterii actuale de la Bucuresti, fie in interese clare de colaborare.

Cand ma refer la provincialism, e la contopirea acestor aspecte enuntate mai sus ca fac aluzie. E la bazarul comunitar ce ia nastere fie pe tarabele celor ce-si insiruie margelele sau icoanele spre vanzare, fie pe vreo scena inundata de cantece ardelenesti si-un folclor dubios, la vreun festival romanesc la care mai sunt invitati si strainii. E la prost-gustul si kitsch-ul la care asisti cu durere, cand vezi “producandu-se” fie indivizi de-un talent indoielnic (din lipsa de selectie sau participare), fie (din spatele scenei) organizatori de-un talent la know-how indoielnic, care se cearta ca la usa cortului pe 2-3 sute de dolari. E la oportunismul demasurat si fara jena al unora, ce pute de te trazneste.

• Vestul socialist
• Valoarea sutei de dolari
• Teama de a angaja straini
• Taxe la peste $120,000
• Simulare Alegeri 2008 in Diaspora