“Alchimistul” e o fabula usoara despre calea prescrisa fiecaruia in viata si alegerea noastra de a ne-o trasa intr-un fel sau altul. Mesajul nu este nou, iar cei ce si-au dat demult seama ca lucrurile cele mai simple sunt adesea incarcate de sensurile cele mai adanci, vor avea sentimentul de deja-vu. Ca stil si tematica, “Alchimistul” a fost adesea comparat cu “Micul print” al lui Exupery. Spre deosebire de acesta insa, Coelho face destule erori constructive ce n-ar clasa romanul sau decat in randul unui simplu succes comercial. Caracterul sau principal, Santiago, n-a reusit sa-mi inspire simpatia nici macar spre sfarsitul cartii. Cioban la propriu (si la figurat), e greu de inteles cum nici spre finalul uceniciei, alaturi de veritabilul alchimist, nu reuseste sa inteleaga lucruri simple care-ar putea sa-i salveze viata, cand aceasta e amenintata de arabi. Pe la sfarsit e aproape omorat in bataie la poalele piramidelor, si-abia intr-un tarziu isi aminteste de pilda mentorului sau si spune adevarul (ca se gasea acolo ca sa caute o comoara).

In pofida mesajului univesal pe care Coelho cauta sa ni-l transmita – acela ca fiecare e in controlul scrierii propriei legende – Santiago e totusi un privilegiat al soartei. Ba chiar ramane neincrezator cand de la inceput i se arata semne clare, dupa interpretarea viselor de catre tiganca (ce nu-i cere ca plata decat promisiune unei parti din comoara, daca o va gasi) si mai ales dupa intalnirea regelui cu platosa de aur, ce cunostea in mod clar miraculos, totul despre el. E greu de conceput ca multi dintre noi s-ar mai arata atat de suspiciosi si increduli, cum pare s-o faca Santiago dupa asemenea revelatii evidente.

Pentru cei care vad in mesajul cartii un idealism neconditionat, de genul abandoneaza tot si toate daca ti se-arata ca ai de urmat o cale ce poate duce la multa bogatie mai tarziu, sa nu uite ca Santiago si-a luat in aproape orice moment al vietii masurile materialiste cele mai prudente. A ezitat sa dea regelui o zecime din turma (in pofida revelatiilor acestuia, credibile pentru oricare altul), a cochetat tot timpul cu gandul la intoarcerea la oile sale (in pofida semnelor clare ca la poalele piramidelor l-ar astepta o comoara), si-a intarziat planurile un an ca sa faca bani, lucrand pentru negustorul de cristale. A protestat alchimistului si cand acesta a platit bani razboinicilor arabi, ca sa-i salveze in fond viata… E chiar deceptionant ca genul acesta de materialism ieftin il gasesti si in finalul cartii, comoara dovedindu-se a fi intr-adevar bogatie materiala. Cand ar fi fost poate mai interesant pentru cititor sa fie servit cu un alt gen de final, cu o rasplata spirituala neasteptata, conform caii ce a dus la desavarsirea ciobanului ca alchimist.

Alegoria e desigur impregnata de misticism, dar redarea contextului spiritual e departe de a satisface gusturile celor obisnuiti cu metaforele mult mai reusite ale altor scriitori sud-americani. Misticismul acesta face trimiteri repetate la cunoscute concepte legendare de genul “pietrei filozofale” si-a “elixirului vietii”, a limbajului lumii si al naturii. Amplasarea unei bune parti a actiunii in desertul nord-african e iar frecvent folosita de multi altii pentru a ilustra simplitatea si sensurile adanci ale existentei in prezenta unui mediu atat de arid. Iar modul simplu si brutal de existenta sau gandire al arabilor face iar constant farmecul multor texte sau scenarii de film.

Aproape doua treimi din carte cauta sa ne introduca (foarte greoi) intr-o atmosfera dealtfel anticipabila, fara mari surprize. Era de asteptat ca lucrurile incep sa se precipite spre sfarsit, iar momentul asa-numitei “transformari” a lui Santiago in vant (pentru a-si salva viata) pare din pacate ridicol. Elementele naturii devin brusc forte arogante, cu trasaturi umane, care poarta un dialog aproape natang cu Santiago. Legatura facuta cu dragostea sau cu zilele Creatiei apar ca fortate, fara o legatura evidenta cu ceea ce se petrecea in acel moment. E dealtfel unul din putinele locuri in roman in care se pomeneste brusc numele lui Dumnezeu, iar “limbajul lumii” devine limbajul … Dumnezeului biblic.

Santiago se trezeste la un moment dat vorbind exagerat de mult despre dragoste, dar vorbele sale nu reusesc sa stearga impresia ca intelegerea lui n-ar depasi stadiul primitivismului si-al perceptiei rudimentare. Mai plina de intelegere pare Fatima, ce-si dovedeste prin oricare din purtarile si vorbele ei dragostea totala, neconditionala si lipsita de individualism. Doar ea e cea care il impinge pe Santiago in a-si indeplini calea, renuntand altruist la ce i-ar fi putut oferi prezenta lui alaturi.

Romanul poate fi apreciat de catre adolescenti, femei, cei in nevoia ridicarii moralului prin mesajul oarecum simplist si idealist cum ca fiecaruia i se poate intampla ceva bun in viata, prin parcurgerea caii deja prescrise. Cei ce cauta explicatia cioraniana a existentei noastre vor ramane dezamagiti. Chiar daca romanul poate fi parcurs in numai cateva ore ale serii, o mare parte din text e doar risipa de cuvinte.

• Romania vazuta de pe bicicleta unei irlandeze
• Poezia cibernetica si maculatura
• Literatii nostri – Top 10 List
• Leapsa: Recomandari de pe blogul tau
• Dialog de surzi