O trecere in revista a cartii Transylvania and Beyond, de Dervla Murphy, scrisa in engleza si destinata publicului occidental. Privire inedita asupra culturii noastre romanesti imediat post-revolutionare, din perspectiva unei irlandeze aventuriere, care-a strabatut partial tara noastra … pe bicicleta!
Putine carti din ultimii ani mi-au trezit un asa puternic interes si placere de a citi. Am gasit “Transylvania and Beyond” la o biblioteca publica din North Vancouver, Canada. Publicata in 1992 la Londra, cartea (in engleza doar, nu cred sa fi fost tradusa si-n romana) prezinta aventurile si reflectiile unei irlandeze asupra Romaniei imediat post-revolutionare. Dervla Murphy si-a inceput imposibilele peregrinari (povestite mai apoi in numeroase romane de calatorie) cu un tur solitar pe bicicleta Irlanda-India, care-a durat 175 de zile si-a costat-o … $175.
Contrar altor autori straini, care debarca din avion la Otopeni si pretind ca au cunoscut Romania de la inaltimea restaurantului din hotelul Intercontinental, “irlandeza nebuna” (“crazy Irishwomen”, dupa cum singura scrie ca era cel mai adesea recunoscuta) face ceea ce putini dintre noi, cei care-am trait sau mai traim in Romania, ar avea curajul (sau mai degraba inconstienta) s-o faca: in ianuarie 1990, la numai citeva saptamini dupa revolutie, trece singura frontiera intr-un tren spre Arad, echipata doar cu un rucsac si un cort de camping. Vamesii ii fura insa si aceste pretioase bagaje, si ramine sa se descurce cu foarte putini bani, mai mult la voia intimplarii. Rar doarme insa la vreun hotel, datorita invitatiilor ocazionale pe care le primeste doar cu citeva ore mai inainte de la diferiti romani intilniti ad-hoc. Citeva luni mai tirziu, revine in Romania si o parcurge partial … pe bicicleta.
Dincolo de savoarea aventurilor si necazurilor ei involuntare (care ne-amintesc cite i se pot intimpla unuia in Romania in numai citeva ore), cartea e surprinzator de bine documentata cu elemente de istorie romaneasca contemporana si filozofari pe marginea celor intimplate sau auzite. Ma voi limita la redarea unor pasaje din cele din urma, lasind eventualului cititor placerea de a savura mai tirziu aventura.
Majoritatea celor cu care-a avut de-a face au fost tineri intelectuali, dar si sateni de conditie modesta sau muncitori din diferite sate si orase. Descrierea paturii de mijloc, asa cum a perceput-o ea, e directa si fara echivoc:
“… am gasit Romania departe de a fi o societate fara clase. Furnizind o educatie universitara gratuita pentru copiii de tarani si muncitori, comunismul a facut posibila aparitia unei noi paturi de mijloc [...]. Si acesti auto-numiti ‘intelectuali’ se arata de obicei fie binevoitori, fie dispretuitori fata de ‘poporul simplu’ in masa. Cu toate acestea, ei ramin devotati parintilor lor neinstruiti – pretuindu-i pe virstnici, vizitind ’satul lor’ cit de des posibil si invatindu-i pe copiii lor sa-i iubeasca si sa-i respecte pe acei bunici tarani al caror mod de viata e atit de diferit de al lor. In conditiile unui anumit climat politic nesanatos, aceasta noua patura de mijloc ar putea sa balanseze rapid spre extrema dreapta, dupa cum multi absolventi britanici din prima generatie sint printre cei mai inflacarati adepti ai lui Thatcher. Dar aceasta analogie cu Anglia se opreste aici: nici un intelectual roman nu se rusineaza de originile sale joase, asa cum o fac atit de frecvent echivalentii lor din Europa Occidentala. In loc de asta, ei sint mindri de a fi plecat din case simple si scoli satesti primitive si de a fi ajuns absolventi de facultate. Sa fie acesta un efect benefic al comunismului?”.
“Cu tipatoarea constiinta de clasa ‘educat/ne-educat’ coexista cu siguranta si-o veritabila savoare egalitariana. […] M-a fascinat sa privesc interactiunea cotidiana intre ‘intelectuali’ si ‘oamenii simpli’. Deseori, cele doua categorii fac grupuri aparte in societate, cu exceptia (inaintea revolutiei) vreunei manifestari organizate de partid; dar in general ei se trateaza fara timiditate unii pe altii ca egali. [...] Intelectualii nu sint numai draguti cu oamenii simpli, in modul in care membrii civilizati ai unei clase superioare sint peste tot altundeva ‘draguti’ cu inferiorii lor sociali. Exista un puternic si foarte atragator sens al indivizilor raspunzind spontan altor indivizi ca indivizi. De cind baza noului snobism al Romaniei este aroganta intelectuala, muncitorii ca clasa sint priviti de sus – in timp ce simultan muncitorul ca individ e de obicei tratat ca o fiinta umana egala.”
Dervla mentioneaza clar la un moment dat ca, daca intelectualul roman pare sa se adreseze uneori mai “de sus” unui individ cu studii mai putine si intelegere mai simplista a vietii in general, dispretul real pe care acesta il are este de fapt mult mai scazut sau chiar inexistent, comparativ cu majoritatea membrilor aristocratiei britanice, care ti se adreseaza mai intotdeauna pe un ton foarte politicos, dar gazduiesc in ei insisi sentimente adinci, in care consideratia unei persoane depinde net de clasa sociala din care aceasta provine.
Democratia, in sensul in care este ea de fapt inteleasa de zeci de ani in tarile occidentale, nu este perceputa in acelasi mod de romani, care cauta de fapt in ea alternativa clar liberatoare de tot raul regimului comunist anterior. si-ntr-adevar, democratia este de fapt glasul majoritatii, si nu glasul libertatii individuale.
“Chiar si intelectualii romanii au numai o intelegere limitata a democratiei. Ii tracaseaza faptul ca-n tari libere dorinta majoritatii conteaza intr-adevar, oricit de prost pregatita ar fi acea majoritate, judecind dupa dupa vederile ei, sa aleaga un guvern. [...] O trasatura stinjenitoare a multor discutii romanesti este inabilitatea unor oameni inteligenti sa gindeasca o problema pina la capat sau sa analizeze un eveniment in mod logic si consistent.”
Care poate fi sursa nefericirii noastre, ma-ntreb si azi, mai ales dupa un studiu recent publicat, in care se vehiculeaza ideea ca romanii ar fi printre cei mai nefericiti din lume. Mi-aduc instantaneu aminte de ce spune Dervla relativ la tendinta spre martirism a poporului nostru:
“[...] M-a ingrijorat faptul ca romanii pot fi (ca si irlandezii) predispusi spre martirizare. Sindromul martirului politic, bazat pe un impuls innascut de-a onora si-a cauta inspiratie de la patrioti viteji, face prea des sa se nasca mituri care induc in eroare si paralizeaza generatii intregi.”
E cunoscuta atitudinea Europei in general fata de discriminarea pe care romanii ar avea-o fata de tigani. Putem sa fim sau nu de acord cu asta, interesanta e insa perspectiva inedita din care autoarea face la un moment dat urmatoarele remarci:
“… prezenta atitudine contra tiganilor face rasismul britanic sa para aproape blind. I-am auzit frecvent denuntati pentru ca a) fac avere ca escroci contrabandisti si b) nu lucreaza niciodata. In aparenta nu i-a trecut nimanui prin minte ca bisnita la scara larga e o afacere care cere o munca mult mai grea decit cea pe care romanul mediu o depune la slujba sa. Si, intr-o tara in care fiecare supravietuieste prin tras sforile si prin aranjamente, obiectiile morale contra mismasurilor libere ale tiganilor par in mod categoric ipocrite.”
Nu stiu daca cei din strainatate isi mai amintesc de iluzoria asteptare a americanilor de prin anii lui Stalin. Spun asta fiindca vedem acum cit de neinsemnata e o tara ca Romania in ochii marelui imperiu, si cit de ridicola era perceptia noastra de atunci. Reminiscente ale aceleiasi iluzii naïve o fac si pe Dervla sa relateze un episod hazliu, discutind cu un supravietuitor batrin al canalului Dunare-Marea Neagra:
“Ca multi altii, a incercat sa creada ca americanii vor interveni curind sa salveze Romania de comunism; zumzetul indepartat al unui avion trezea mereu patetica speranta, “Poate vin acuma!” Timp de multi ani, un numar impresionant de romani s-au agatat de aceasta naiva asteptare. Nu si-au dat seama ca Statele Unite, neavind nici un interes economic in Romania – o tara de care cei mai multi americani nici n-au auzit vreodata – n-ar calca niciodata pe laba ursului pentru apararea libertatii Romaniei. O reverberatie curioasa din increderea aceasta deplasata s-a facut cunoscuta in ziua alegerilor din 1990, cind observatori americani inspaimintati au fost injurati in cabinele de votare de batrini miniosi strigind ‘Carati-va acasa! Ati ajuns cu patruzeci de ani prea tirziu!’.”
Mi-a parut interesanta si opinia unui occidental ca multi altii, care-a avut initial multa simpatie fata de sacrificiul revolutionarilor romani din ‘89 si a cautat sa vina cu ajutoare, pentru ca mai apoi sa fie surprins de modul in care i s-au primit aceste contributii:
“Cind a devenit evident ca se abuza sistematic de generozitatea spontana a Europei occidentale, unii din cei ce veneau cu ajutoarele au inceput sa intrebe cu minie: “Merita Romania atit de mult ajutor?” Raspunsul superficial parea sa fie “Nu”. Totusi, aceasta rapida imbrinzire a laptelui bunatatii umane se datora partial impetuozitatii sentimental-naive a neinformatilor si dezorganizatilor lucratori voluntari. Romania era o tara nou eliberata (sau doar aparent eliberata) de comunism, si toata lumea stie ca tarile comuniste sint infestate de coruptie. De ce se astepta ca romanii sa fie diferiti? Numai prin exercitiul unei virtuti supra-umane ar fi putut ei sa coopereze cinstit in distribuirea unor obiecte de lux – nemaivazute de cei mai saraci timp de decenii – pe cind romanul mediu se considera pe sine insusi suficient de sarman sa aibe dreptul la orice venea pe-aceasta cale.”
Dar cea mai puternica trasatura a romanului ramine ospitalitatea si daruirea individuala a cuiva, mai ales in momentele cind poate sa ajute pe cineva la mare nevoie. Venind din partea unei persoane care a colindat atitea tari, in conditii imposibile poate chiar pentru multi altii obisnuiti cu aventura, nu poti sa nu te simti mindru in tine insuti citind rindurile de fata, exprimate in engleza si destinate clar unor cititori occidentali:
“Mi-a facut intotdeauna placere sa gasesc paralele intre Romania lui Walter Starkie si cea de dupa Ceausescu, iar in Cluj experientele noastre au fost identice. El scria: ‘Desi sosisem in Cluj doar cu doua zile in urma, ca un hoinar necunoscut carind un rucsac, astazi eram deja membru al unui mic cenaclu de artisti si intelectuali din oras’. Si eu, de-a lungul a numai 48 de ore, am fost ‘absorbita’, si vreo jumatate de duzina de prieteni ma indemnau sa ma mut in apartamentele lor. Aceasta avalansa de ospitalitate mi-a impiedicat desigur mutatul – cum sa alegi doar o familie fara sa-i superi pe ceilalti?”.
“Tara lor nu e una pe care o poti vizita ca un calator solidar; talentul lor propriu pentru prietenie angreneaza imediat simpatia si interesul strainilor si te simti curind implicat in mod irational, chiar daca-ti imaginezi gresit ca poti face ceva specific sa ajuti, totusi vrind sa stai in jur. In practica, aceasta inseamna sa asculti, sa comentezi cind ti se cere si, mai mult ca orice, sa consolezi – fara flatari – oameni care sint profund neincrezatori in ei insisi.”
Si-o sa inchei cu un pasaj pe care eu unul am inceput sa-l citesc cu oarecare amaraciune, dar datorita caruia stiu ca n-o sa regret niciodata ca m-am nascut roman:
“Ma intristeaza acum sa aud si sa citesc o cantitate crescinda de criticism din care toate cele ‘pozitive’ sint sterse: curajul romanilor, indirjirea, umorul de nestavilit, bunatatea dezinteresata. Nu am intilnit niciodata, nicaieri, atit de mult din cea din urma – oameni total necunoscuti mergind pina la extrem ca sa ma ajute, fara nici o urma de interes ascuns.”
Etichete:
Diaspora,
Lecturi
Articole similare
scribu spune:
Cristi spune:
